{RO} Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război – Camil Petrescu

1. “Dragostea-i frumoasă tocmai pentru că nu poate cunoaște nici o silnicie. E preferința sinceră.”

2. “Au tresărit toți și apoi au rămas încremeniți de nedumerire, ca și când din tavan s-ar fi desprins și ar fi căzut în mijlocul mesei, peste farfurii și pahare, o cobra încolăcită și împăiată.”

3. “O femeie își dă sufletul și pe urmă și-l reia intact. Și de ce nu? Are drept să ia înapoi exact cât a dat.”

4. “La origine, inteligența n-a fost decât un mod practic, un instrument de adaptare la mediu, un mijloc pentru apărarea intereselor. La imensa majoritate a oamenilor ea a rămas și azi același lucru. Ei nu pricep decât ceea ce au interes să priceapă. Ceea ce le contrazice interesele le contrazice fundamental inteligența.”

5. “Ca o tigroaică vag domesticită, în care se deșteaptă pornirea atavică, atunci când, culcată cu capul pe pieptul dresorului și-i linge mâna, dând de sânge, îl sfâșie pe imprudent, tot așa aveam impresia că întâmplarea cu moștenirea trezise în femeia mea porniri care dormitau latent, din strămoși, în ea.”

6. “Dacă iei bilet la loterie, nu e sigur că ai să câștigi… dar dacă nu iei, e sigur, negreșit sigur, domnule Gheorghidiu, că nu câștigi.”

7. “Atât de deseori am auzit exclamația asta, încât am impresia, falsă desigur, că în țara mea pâinea e supremul scop al oricui și măsurătoarea tuturor valorilor sufletești. “Vreau să mănânc și eu o pâine” (și nimic altceva). “A mâncat pâine în casa mea”. “Dă-i și lui, acolo, o pâine”. Idealul fiecăruia pare să fie, cu exclusivitate, să câștige cât mai multe pâini, izbânda în viață și-o apreciază după numărul de pâini de care dispune. Iar maximum de altruism constă în satisfacția “de a da și altuia să mănânce o pâine de pe urma ta” (dar nu mai multă, “că se obrăznicește”). Țară a grâului și a foamei cronice în trecut, trăiește și acum sub obsesia pâinii, care eclipsează oricare alte preocupări ale conștiintei, orice drame în zona superioară.”

8. “Dacă admiți unui nebun că el e de sticlă, atunci totul decurge cum nu se poate mai normal. Se ferește de tine ca să nu se spargă, se spală cu grijă ca să fie mereu limpede, își studiază greutatea, speră să devie sonor, și așa mai departe.”

9. “-Deci… nu m-ai fi părăsit?
-Poate că atunci da, dar aș fi regretat-o toată viața. Suntem atât de toante când suntem tinere.”

10. “De unde această prețuire exagerată, dovadă de vulgar materialism, această supravalorizare a rolului jucat de armament în război, când e știut că marile victorii se câștigă numai prin moral?”

Contribuitor: Luana