{RO} Întâmplări în irealitatea imediată – Max Blecher
1. „Numai în această dispariţie subită a identităţii, regăsesc căderile mele în spaţiile blestemate de odinioară şi numai în clipele de imediată luciditate ce urmează revenirii la suprafaţă, lumea îmi apare în atmosfera aceea neobişnuită de inutilitate şi deşuetudine, ce se forma în jurul meu când halucinantele mele transe isprăveau să mă doboare.”
2. „În afară de aceste două locuri blestemate, restul oraşului se pierde într-o pastă de uniformă banalitate, cu case ce se puteau înlocui unele cu altele, cu copaci exasperant de imobili, cu câini, maidane şi praf.”
3. „Când intrai în adolescenţă nu mai avui crize, dar starea aceea crepusculară care le preceda şi sentimentul profundei inutilităţi a lumii care le urma, deveniră oarecum starea mea naturală.”
4. „Materia brută, – în masele ei profunde şi grele de ţărână, pietre, cer sau ape, ori în formele ei cele mai neînţelese, – florile de hârtie, oglinzile, bilele de sticlă cu enigmaticele lor spirale interioare, ori statuile colorate, – m-a ţinut întotdeauna închis într-un prizonierat ce se lovea dureros de pereţii ei perpetuaţi în mine, fără sens, bizara aventură de a fi om.”
5. „În definitiv nu există nici o diferenţă bine stabilită între persoana noastră reală şi diferitele noastre personagii interioare imaginare.”
6. „Îmi veneau astfel din exterior diferite avertismente pentru a mă imobiliza şi a mă scoate brusc din cromprehensiunea de toate zilele. Ele mă stupefiau, mă opreau în loc şi rezumau într-o clipită toată inutilitatea lumii. Totul îmi apărea în secunda aceea haotic, aşa cum, când ascultând o fanfară şi, astupându-mi urechile, dezlipeam degetele o clipă, toată muzica îmi părea în acea clipă zgomot pur.”
7. „De vreme ce contemplasem atâţia ani desenele fără a descoperi materia însăşi din care erau alcătuite, nu se putea oare întâmpla ca printr-o miopie asemănătoare să-mi scape înţelesul tuturor lucrurilor din jurul meu, înscris în ele, poate tot atât de clar ca şi literele componente ale tablourilor ?”
8. „Jumătăţi de vite roşii şi vinete, umede de sânge, înalte şi superbe ca nişte prinţese moarte.”
9. „Ce n-aş fi dat să pot intra în cutare sau cutare odăi, păşind familiar şi trântindu-mă ostenit pe divanul vechi, între pernele de creton înflorat ? Să capăt acolo altă intimitate interioară, să respir alt aer şi să devin eu însumi un altul… întins pe divan să contemplu strada aceasta pe care mergeam, dinăuntrul casei, de după perdele (şi căutam să-mi imaginez cât mai exact aspectul străzii aşa cum se vedea de pe divan prin uşa deschisă), să pot găsi deodată în mine amintiri pe care nu le-am trăit, amintiri străine de viaţa pe care o purtam mereu şi mereu cu mine, amintiri aparţinând intimităţii statuetelor bronzate şi globului vechi de lampă cu fluturi albaştri şi violeţi. Ce bine m-aş fi simţit în limita acelui decor ieftin şi indiferent, ce nu ştia nimic de mine…”
10. „Există aşadar o categorie de lucruri în lume din care eram menit să nu fac niciodată parte, paiaţe nepăsătoare şi mecanice, băieţi voinici pe care nu-i doare niciodată capul.”
11. „Mă zbat, ţip, mă frământ. Cine mă va trezi ? În jurul meu realitatea exactă mă trage tot mai jos, încercând să mă scufunde. Cine mă va trezi ? Întotdeauna a fost aşa, întotdeauna, întotdeauna.”
12. „Intrai în noroi mai întâi cu un picior, apoi cu celălalt. Ghetele mele alunecară plăcut în aluatul elastic şi lipicios. Eram acum crescut din noroi, una cu dânsul, ca ţâşnit din pământ.
Eram sigur acum că şi arborii nu erau alta decât noroi închegat, ieşit din scoarţa pământului. Culoarea lor o spunea îndeajuns. Şi numai arborii ? Dar casele, dar oamenii ? Mai ales oamenii. Toţi oamenii. Nu era vorba, bineînţeles, de nici o legendă stupidă „din pământ ai ieşit şi în pământ te vei întoarce”. Asta era prea vag, prea abstract, prea inconsistent în faţa maidanului cu noroi. Oamenii şi lucrurile ţâşniseră din chiar această baligă şi urină în care eu îmi înfundam nişte ghete foarte concrete.
În zadar oamenii se înveliseră în alba lor piele mătăsoasă şi se îmbrăcaseră în haine de stofă, în zadar, în zadar… în ei zăcea implacabil, imperios şi elementar noroiul; noroiul cald, gras şi puturos. Plictiseala şi stupiditatea cu care îşi umpleau viaţa arătau şi ele îndeajuns aceasta.
Eu însumi eram o creaţie specială a noroiului, un misionar trimis de el în această lume. Simţeam bine în acele clipe cum amintirea lui îmi revine şi îmi adusei aminte de nopţile mele de zvârcoliri şi întunecimi fierbinţi, când noroiul meu esenţial lua avânturi inutile şi se căznea să iasă la suprafaţă, închideam atunci ochii şi el continua să fiarbă în obscuritate cu bolborosiri neînţelese…
În jurul meu se întindea maidanul plin de noroi… Aceasta era carnea mea autentică, jupuită de haine, jupuită de piele, jupuită de muşchi, jupuită până la noroi.
Umezeala lui elastică şi mirosul lui crud mă primeau până în adâncuri pentru că le aparţineam până în adâncime. Câteva aparenţe, pur accidentale, ca, de pildă, cele câteva gesturi ce eram capabil să le fac, părul de pe cap fin şi subţire, ori ochii sticloşi şi umectaţi, mă despărţeau de imobilitatea şi străvechea lui murdărie. Era puţin, prea puţin în faţa imensei majestăţi a tinei.
Umblai în toate sensurile. Picioarele mi se înfundară până la glezne. Ploua încet şi departe soarele se culca în dosul cortinei de nori sângeroşi şi purulenţi.
Deodată mă aplecai şi băgai mâinile în bălegar. De ce nu ? De ce nu ? îmi venea să urlu.
Pasta era călduţă şi blândă; mâinile mele umblau prin ea fără greutate. Când strângeam pumnul, noroiul ieşea printre degete în frumoase felii negre şi lucioase.
Ce făcuseră mâinile mele până atunci ? Unde îşi pierduseră vremea ? Umblam cu ele încoace şi încolo, în voia inimii. Ce fuseseră ele până atunci decât nişte sărmane păsări prizoniere, legate cu un lanţ grozav de piele şi muşchi de umeri? Sărmane păsări menite să zboare în câteva gesturi stupide de bună-cuviinţă, învăţate şi repetate ca nişte lucruri de seamă.
Încet, încet, ele se sălbăticiră din nou şi se bucurară de vechea lor libertate. Acum îşi rostogoleau capul în băligar, gungureau ca nişte porumbei, băteau din aripi, fericite… fericite…
Începui de bucurie a le agita deasupra capului, făcându-le să zboare. Picături mari de noroi îmi cădeau pe faţă şi pe haine.
Pentru ce le-aş fi şters ? Pentru ce ? Era numai un început; nici o consecinţă gravă nu urmă faptei mele, nici o tremurare a cerului, nici un zguduit al pământului, îmi trecui imediat peste obraz o mână plină cu murdărie. O imensă veselie mă cuprinse, de mult nu mai fusesem atât de bine dispus, îmi dusei amândouă mâinile la obraz şi pe gât, apoi mă frecai cu ele pe păr.”