{RO} Bunavestire – Nicolae Breban
1. „De ce trebuie singurătatea să întristeze pe cineva ? Singurătatea nu este antropofagă, singurătatea nu este contagioasă, ea este însă de multe ori falsă.”
2. „Ea trăia într-o anume absenţă, se simţea bine în ea, se retrăgea, dacă e posibil aşa ceva, din preajma oamenilor şi se refugia în nori, într-o rază minusculă de soare în care prindea încântată, să plutească, regina infraorganismelor din acea emisie energetică, se putea retrage în muzică (dacă nu era prea gravă, prea rece !), într-o floare, una din acele flori de câmp modeste, anonime, căreia îi smulgea petalele visătoare, aşa cum alţii smulg aripile unei insecte.”
3. „Viaţa e un război al nervilor şi iată, nervii ei înfricaţi, provinciali, fuseseră mai tari: (…)”
4. „Doamne, când va ieşi din cuşca provinciei, ce frumoasă era, o simţea, o ştia, înaintând spre centru cu mersul ei săltăreţ; tuturor, absolut tuturor le dăruia frumuseţea ei vie, luciul acela sălbatic pe care-l purta în ochi, ea, cea înfrumuseţată de pericol, de violenţă. Nu există frumuseţe în afara violenţei, salut, domnilor, tuturor, salut, salut, ha, ha ! Salut.”
5. „ – Nu e totul atât de simplu, răspunse doamna Veturia, politicoasă, mai serveşti o felie de cozonac ?! şi se ridică apoi să-l servească pentru că merceologul înclină din cap, cu gravitate, nu oricine ne poate servi !, adăugă doamna Veturia, nu oricine ne poate mulţumi ! Nu e atât de uşor, domnule, să serveşti o femeie; ştii cum se numeşte această calitate ? Tandreţe. O ai ? O calitate profund masculină, pe care numai foarte puţini o înţeleg şi mai puţini o au, din naştere, din instinct, nu ştiu.
– O anumită anulare a personalităţii… spuse Lelia, visătoare şi Grobei le privi pe amândouă aiurit.”
6. „(…) ea intuise că el se deosebea de toţi ceilalţi tineri de vârsta lui în sensul că avea ceva deosebit, cu totul deosebit… ceva ce începuse să se cristalizeze deja, în ciuda manierelor, poate şi a vocabularului său încă frust, necizelat, intempestiv uneori, rodul depărtării de Capitală.”
7. „Ciudat, abia când ne sunt iubite defectele noastre simţim iubirea ! În defectele noastre, chiar mărunte, suntem noi înşine, noi însene !”
8. „Încerc să plutesc, să mă topesc în văzduh, în propria mea privire. E cel mai bun fel al meu de a mă odihni, de a visa, de a fi fericită. Trupul meu frumos, lung, rasat, rămâne acolo, lipit de umerii lui, de spatele lui şi eu călătoresc pe şinele privirii mele, undeva, aiurea. Sunt liberă, total liberă, astfel. Mă refugiez undeva, în subsolurile respiraţiei mele, a existenţei mele animalice şi psihice, şi a celorlalţi, şi acolo, acolo unde se respiră mai rar, de parcă aş fi (de parcă am fi) sub un anestezic, sub operaţie şi din noi nu se mişcă, nu e vie decât punga aceea roşie de cauciuc care se umflă şi se dezumflă încet… astfel, să plutesc încet, ca peştii aceia plaţi, turtiţi, pe fundul nisipos al mării, cu ochii atrofiaţi, urmând instinctiv relieful blând, de nisip, plante şi corali, al fundului mării, visând pe fundul mării, al apei aceleia tulburi, sub plafonul de lumină… întorc capul încet, încet (nimeni nu bănuieşte cum reuşesc eu, doar în câteva minute, să mă droghez, să mă golesc toată de idei, gânduri, sentimente şi să mă las să plutesc, să pipăi încet, hipnotic, planşeul acela tulbure, mâlos, peste pietrele acelea ovale, îngropate în nisip…) (…)”
9. „Iubirea ilegală, cea mai rapidă iubire, cea mai perfectă. La asta slujeşte societatea, reumatismul ei poliarticular cronic. Societatea, ca un paravan indignat, ca o mătuşă bătrână care face cu ochiul, fericită că strănepoţii ei sunt încă virili, că mai luceşte în soare crupa marilor trăpaşi spre care aleargă, rasate, nostalgicele iepe. Cupluri-cupluri, anistorice, anaerobe, anti-evoluţioniste, ignorând progresul şi bunul-simţ. Falimentarul bun-simţ în care aveau tot timpul să se bălăcească până la sfârşitul lungii, infinitei vieţi.”
10. „Visez la valorile provinciei, la marile ei valori, la marele ei curaj, curajul lui Don Quijote. Provincia nu e numai ridicolă, ea e şi curată, e ca o fecioară care a fost violată în prima tinereţe, maltratată de un beţiv în prima ei tinereţe şi poartă actului sexual o ură incarnată. Fecioară încă pe jumătate – desfrânată pe jumătate. Iată o imagine posibilă a provinciei „respectabile” în care trăiţi şi parcă vă văd ochii scânteind o clipă, ha, ha. Dar să ştiţi că acesta nu e felul meu de a se vedea lucrurile, chiar aşa este, şi va trebui să vă resemnaţi cu aceasta.”
11. „Ea intră, trupul ei tremură în umbră, în chenarul uşii şi el o dori o clipă, cu un zvâcnet intens, ca o scurtcircuitare a întregii sale fiinţe carnal-spirituale. În ceea ce se transformă un om când iubeşte, când e „prins”, năruit bolnăvicios, ca un vânat superb cu o săgeată traversându-i muşchii, cu alicele rupându-i diafanele ţesuturi.”
12. „Se maturizase brusc, subit, adolescenţa îngheţase în spiritul lui. Ochii săi se făcură mai întunecaţi, priveau foarte rar pe cineva drept în faţă. Prinseseră un reflex lateral, o anume distracţie, evaziune. De parcă, atunci când conversa cu cineva, cu toată stima, evident, cu concentrarea necesară şi cu cuvintele cele mai potrivite, l-ar fi atras în acelaşi timp şi peisagiul sau mobila din jur, sau un tablou, sau ceva care se găsea pe propriul său umăr. Uneori umărul său îl interesa cel mai mult.”
13. „(…) nici un om nu poate suferi mai mult decât poate. Suferinţa e şi ea un dar. Fără suferinţă nu se poate face nimic durabil.”
14. „Dumnezeule, acesta e semnul bătrâneţei, cu siguranţă: de a te chirci în tine când ţi se pare că întâlneşti un sunet absolut nou, fantastic, care te-ar putea tulbura, care te-a tulburat deja înainte de a te putea apăra, înainte de a te pune în siguranţă !”
15. „Îi era şi frică să o privească şi îşi ascunse capul între umeri; femeile, copiii, bătrânii care sângerează, şchioapătă, plâng cu ochii seci, cad, se ridică, cad… se ridică, cad, iar cad şi-apoi simt teribila tentaţie de a înainta târâş, pe coate, pe umeri, trăgându-se cu tâmplele, cu fruntea, zâmbind cu buzele mânjite de noroi, zâmbind în noroi, ca să nu se observe, cu clăbucii durerii pe buze, fâstâciţi că suferă, intimidaţi de propria lor durere, speriaţi, enervaţi de solemnitatea involuntară a durerii lor pe care o bâjbâie, pe care o mormăie încurcaţi, jenaţi, intimidaţi. În absenţa stăpânilor, a bărbaţilor cruzi şi indiferenţi care îi mână în nu ştiu ce abatoare de sticlă, nevăzute, abstracte. În care uneori, în îngrămădeală, sunt târâţi şi ei, ha ! Cu un prosop în mână, cu un săpun ieftin, cu şireturile desfăcute la vechii bocanci purtaţi în plină vară, cu gâtul sufocat de frică, înghiţind ca să zâmbească. Lungul cortegiu care se pierdea în zare, care şerpuia în zare până după munţi şi lacuri, până după calea ferată, până după ocean. Lungul şir al celor care aşteptau, resemnaţi, să fie ucişi, sufocaţi încet, căzând peste propriile lor excremente. Umanitatea răbdătoare stă la coadă cu un prosop în mână, pe braţ, morfolind cu degetele o bucată de săpun de rufe cu care va trebui uns trupul slăbănog, descărnat, fericiţi, intimidaţi de suferinţă, de chinurile morţii. Moartea, moartea, peste tot în jurul nostru e moartea. Trăiască moartea ! Lui Grobei îi venea să urle, să scandeze, ca la mitinguri. Încă un pas, încă doi paşi până la moarte, apoi încă un pas, o jumătate, un sfert de pas, apo ea, surprinzătoarea, face un pas sufocat şi apare speranţa jegoasă, abjectă ! Apoi încă un pas, ea stă pe loc şi atunci… tu faci un pas, şovăitor, înapoi. Poate că… ea stă pe loc, zâmbeşte, cu un farmec dureros, plăcut, apetisant. Un pas lateral şi… face şi ea un pas lateral. Menuet. Cadrilul cu prosopul. Dansul secolului douăzeci. Omenirea, care stă la coadă, a mai inventat ceva. E secolul tehnicii, nu ?! Al invenţiilor, al progresului… al progresului…. Progres, progres, progres ! Din progres în progres spre o perfecţionare din ce în ce mai mare ! Perfecţionalizare, spre umanizarea perfecţionalizării progresului uman de pretutindeni, pentru idealurile cele mai sfinte ale omului, mai mult oţel, mai mult cărbune laminat, mai mult zahăr cubic, mai mult acid sulfuric, utilul şi plăcutul în slujba popoarelor, panem et circens şi puţin magiun de agrişe, mai multe creşe, mai multe tramvaie silenţioase pe patru osii, mai mulţi cai-putere, mai multe hidrocentrale în creierii munţilor, mai mulţi copii-minune, mai mulţi pensionari, mai multe salarii pe lună, mai multe etichete colorate, mai mulţi vilegiaturişti, mai mulţi rataţi, mai mulţi comandanţi de oşti, mai multe tancuri eliberatoare, mai mult zahăr în sânge, mai mult sânge în urină, mai multă urină pentru ogoarele oamenilor muncii, fosfaţi, hiperfosfaţi, hipyfosfaţi, hipofosfaţi, mai multe comitete de stradă mai multe comitete de bloc, mai multe apeluri pentru pace, mai mulţi comprimaţi, mai multe televizoare, trăiască televizorul în culori, televizorul viitorului ! Mai multe antene de radio, mai multe goniometre, mai mulţi cilindri, mai multe paraleli… leli… pipede, pentru un procent şi mai mare de tuberculoşi vindecaţi, duşi la bun sfârşit, pentru scuturarea jugului popoarelor!”
O contributie Roxa