{RO} Noapte bună, copii! – Radu Pavel Gheo
1. Poeţi nu am susţinut niciodată. Pentru ei se găsesc destule burse, programe şi proiecte. Toată lumea simte nevoia să protejeze poezia, aşa cum simte nevoia să se ducă la operă. Nu le place, dar au învăţat că e o artă importantă, pentru rafinaţi şi sensibili, aşa că o finanţează, ca să nu pară neciopliţi şi insensibili.
2. Un orăviţean era, prin definiţie, inferior unui locuitor al Reşiţei, care – la rîndul lui – era mai prost cotat ca un timişorean. Iar bucureştenii, locuitorii Capitalei, îi întreceau pe toţi. Desigur, deasupra lor, a tuturor, se aflau occidentalii, indiferent dacă vorbim de un sat din Germania cu două sute de locuitori sau de metropola pariziană – dar aici intrau în joc alte ierarhii, mult mai vechi decît un regim politic sau altul.
3. Eu, în locul tău, aş încerca să scriu un roman despre ceea ce se ştie din România: comunism, Ceauşescu, revoluţie. E o temă pe care o recunosc toţi – şi cei de aici, şi cei de Dincolo – şi nu o are nimeni altcineva. Doar voi. Eu cred că o asemenea carte ar atrage interesul multora. Şi nu poţi să spui că nu e un subiect bun sau generos. Ba, pe deasupra, mai e şi ceva ce ştii. Doar l-ai trăit – comunismul. Da, eu aşa aş face la prima carte. Scriitor român, Ceauşescu, viaţa în comunism… viaţa grea, dar în care oamenii îşi descoperă umanitatea tocmai datorită lipsurilor. Se solidarizează, se ajută, trăiesc micile bucurii pe care le cuceresc în anii grei de atunci. Aş strecura şi o doză uşoară de nostalgie. Sigur, nu după dictatură, ci după solidaritatea umană din acele vremuri, după anii tinereţii, ai copilăriei. O carte veselă ar fi mai bună decît una tristă – am văzut că ai umor. Poate fi şi ironică, dar nu foarte acidă. Şi în nici un caz încrîncenată. Lumea s-a săturat de cărţi aspre şi acuzatoare. Oamenii nu citesc ca să se amărască. Sau, dacă o fac, nu de la români acceptă să-i amărască.
4. „Soba bună“ exista în orice casă gospodărească de la ţară. Se păstra mereu curată şi era mobilată cu lucrurile cele mai noi şi mai preţioase din casă, iar atunci cînd veneau oaspeţi pentru prima dată în casă, era arătată cu mîndrie la turul turistic obligatoriu prin clădire.
5. Plăteşti la editură ca să ţi-o tipărească. Plăteşti pentru cheltuieli cu tiparul, pentru hîrtie, pentru ISBN-ul pe care ţi-l dă editura… plăteşti tot. Şi după aia stai cu cartea în braţe, că nu ţi-o distribuie nimeni. O dai cadou la prieteni sau o trimiţi gratis la reviste, să se scrie despre ea.
6. Însă cînd se gîndeşte acum la seara aceea, Marius îşi dă seama că în realitate a fost, poate, cea mai stranie seară din viaţa lui. Adică n-a fost – fiindcă atunci nu s-a întîmplat nimic –, ci a devenit aşa în timp, ca şi cum orice moment, orice eveniment al vieţii fiecărui om trăieşte în continuare, mult după ce noi spunem că a trecut, fiindcă se încarcă mereu cu greutatea altor evenimente şi sensuri viitoare, ca un bulgăre de zăpadă rostogolit pe o pantă cu nămeţi, ce creşte şi iar creşte pe măsură ce se prăvale, adunînd în jurul lui tot ce întîlneşte în drum.
7. Probabil că nimic din toate astea nu se va împlini niciodată, fiindcă rareori visele se împlinesc. De-aia se şi numesc vise. Dacă s-ar împlini, dacă ar deveni realitate, ar trebui să ne căutăm alte vise, fiindcă aşa se duce o viaţă de om: trăieşti o realitate şi visezi o alta. Cînd cele două se suprapun, înseamnă că viaţa s-a sfîrşit.
8. Poate că visele ar trebui să se împlinească brusc, pe neaşteptate, nu să fie realizate cu trudă, pas cu pas, zi după zi, risipind în timp bucuria născută din speranţa reuşitei. Numai că aşa era viaţa adevărată.
