{RO} Jurnal intim – Marin Preda

1. „De ce ne îndrăgostim pentru ca pe urmă să ne silim a uita, a smulge din noi fiinţa iubită?”

2. „Ea nu e o femeie obişnuită, e o femeie în primul rând complicată, cum complicat e oricine creează sau vrea să creeze artă. (Ori ea e roasă de o devorantă ambiţie de a crea, atât de devorantă încât, în această fază a vieţii, ar fi în stare să treacă peste cadavre, dacă asta i-ar aduce cel mai mic avantaj artistic; despărţirea de mine şi momentul ales nu reprezintă oare avantajul „libertăţii”?)”

3. „Este intolerabil cât timp am pierdut cu propria-mi persoană, câte griji şi cât efort pentru vanităţi mărunte şi satisfacţii inferioare. Da, chiar de mâine să încep să lucrez şi să nu mai mă opresc, chiar dacă voi simţi că se clatină pământul cu mine.”

4. „Aurora e foarte departe de ceea ce se numeşte amor. E obsedată de destinul ei literar, lucru pe care, având în vedere vârsta ei, 27 de ani, îl înţeleg foarte bine.”

5. „Deci numai scrisul mă poate salva de toate, numai conversaţia aceasta intimă cu lumea poate să aducă uitare şi seninătate în inima mea. Aşadar, încă odată, astăzi, trebuie să încerc să scriu.”

6. „E adevărat că datorită ei, în 1955, am scos din sertar Moromeţii şi am lucrat cu pasiune la versiunea ultimă, pasiune care dormita în visuri mari, dar nu se ştie cât de practice, cât de realizabile. După apariţia cărţii, într-o zi i-am spus că am sentimentul de a mă fi grăbit, de a nu fi exprimat tot ceea ce conţine ca valoare literară un tip ca Moromete, că puteam, în mod spectaculos, să fac din el un erou de mare circulaţie universală, ca Pickwick sau Oblomov.”

7.„În literatură, în creaţie, acolo se află domnia spiritului meu, în viaţă fiind vulnerabil şi sclav în goană după iluzoria fericire.”

8. „N-are nicio importanţă dacă faci bine sau rău, important e să faci bine sau rău cu necesitate.”

9. „Îmi spuneam: poate să mi se anunţe moartea tatălui meu, care e bătrân, poate să mi se anunţe accidentarea Aurorei – sau mai rău – în sfârşit, poate să mi se transmită mari neplăceri venind de sus, intrigi, întreruperea brutală a convalescenţei, chemarea mea în vreo concentrare sau misiune militară; mă gândeam şi îmi spuneam că astfel se întâmplă în viaţă, complexul de fapte nu te cruţă, nu ţine seama de…”

10. „Ceva trebuie să pierdem în viaţă pentru a învăţa să ne preţuim mai mult pe noi înşine şi să respectăm pe alţii.”

11. „Era un om de o extremă înţelegere a femeii, era unul din rarii bărbaţi care înţelegeau femeia […] Se poate spune că n-a avut noroc la femei, dintr-un motiv sau altul. Marin era totuşi omul pe care o femeie visează să-l găsească.”

12. „De altfel, Marin a şi scris o carte (romanul Risipitorii n. ed.) despre astenia lui în spital, despre despărţirea noastră, aşa încât eu eram destul de liniştită şi destul de cinică…”

13. „El a trăit pentru mine doar cât l-am scris. Odată scris, viaţa lui s-a consumat, alte probleme mi s-au pus. Faptul de a nu fi fost tentat să-l recitesc e o dovadă, fiindcă, de pildă, întâlnirea din Pământuri am recitit-o deseori cu interes. Tot aşa, m-am gândit eu, va fi şi pentru cititor. II va citi, îi va face o bucurie, cum mi-a făcut şi mie când l-am scris şi, după aceea, după lectură, gata, cititorul îl va uita. Cititorul nu-l va purta în conştiinţă, cum poartă de pildă o carte ca Anna Karenina sau Moartea lui Ivan Ilici, cărţi care crestează sufletul, se împlântă în el, îl schimbă şi devin parte componentă a conştiinţei umane. […] Eu nu pot să nu ştiu deci ci Moromeţii mei nu pot produce asemenea turburări şi zguduire de conştiinţă.”

14. „O mare economie în folosirea adjectivelor şi adverbelor – atenţie la tonalitate şi la stil{98}: cu cât un scriitor cunoaşte mai bine universul pe care îl descrie, cu atât are un ton şi un stil mai firesc, mai familiar şi, dimpotrivă, cu cât îl cunoaşte mai puţin, cu atât e mai „literar”.”

15. „Expansiunea eului: Dorinţa noastră de a ne „realiza” nu este în fond altceva (pentru că nu duce altundeva) decât identificarea cu cosmosul. Dorim ca tot ce este „eu” să fie prezent în toate, în nevastă, iubită, în prieteni, în cei apropiaţi şi, bineînţeles, să jucăm un rol hotărâtor în viaţa a cât mai mulţi oameni pe o perioadă cât mai mare de timp, atât cât trăim, cât şi după moartea noastră; dacă se poate, chiar ca faptele noastre să dăinuiască în eternitate.”

16. „Înseamnă că bucuria e un soi de uitare de sine. Că, îndată ce încercăm să luăm cunoştinţă de noi când ne bucurăm, bucuria a şi dispărut. Aşadar, uitarea de sine, în anumite condiţii, înseamnă bucurie. Dar asta mai înseamnă că durerea, care e contrară bucuriei, e un soi de conştiinţă de sine, o obsesie de sine. Spune-mi acum, de ce, când un om care suferă încearcă să lupte cu durerea, de ce nu reuşeşte în mod spontan aşa cum reuşeşte cu bucuria?”

17. „Lupta cu durerea e o întărire şi mai mare a conştiinţei de sine şi deci o întărire, o consolidare şi mai mare a durerii. Încetează să mai lupţi cu durerea ta, priveşte-o în faţă fără gândul de a o alunga, părăseşte-te acestei dureri, şi ai să vezi ce se întâmplă. N-am să-ţi spun ce se întâmplă, ai să vezi singură.”

18. „Nu există niciodată motive puternice de a renunţa la acţiune. Numai acţiunea păstrează manifestarea vieţii la o temperatură demnă.”

19. „Cel puţin în artă să fie condamnate moda şi impostura. Dar cine poate să-şi dea seama cine e cu adevărat artist autentic şi cine impostor? Din păcate, foarte adesea, mai numeroşi sunt cei care proslăvesc pe artistul la modă sau pe impostor, decât cei care susţin pe artistul veritabil, a cărui operă e mai greu de descifrat şi este, aparent, mai puţin spectaculoasă.”

20. „Educaţia nu e un lucru plăcut pentru cel ce o suferă. Ce înseamnă educaţie? Educaţie înseamnă, simplu vorbind, îmblânzire, înfrânare, crearea unor anume reflexe, corijarea. A corija, însă, înseamnă a frânge ceva şi asta e totdeauna dureros la început. Fireşte că după aceea e bine, dar la început nu e deloc plăcut.”

21. „Principalele opere educative de valoare nu-şi fac efectul asupra unui cititor la care ar fi de corectat ceva.”

22. „E probabil că la unii din ei aceste cărţi să placă, dar nu le-ar schimba câtuşi de puţin părerea despre ei înşişi. Pentru ca acest lucru să se petreacă, ar trebui ca unul din eroi să prezinte chiar tema care i-ar caracteriza. Adică un erou care foarte liniştit crede despre sine că e foarte inteligent şi se comportă exact cum se comportă un asemenea om. Şi cititorul nostru s-ar recunoaşte în el. Şi la un moment dat, în roman, vine cineva şi spune: „Nu eşti foarte inteligent. Eşti un prost.” Şi să-nceapă conflictul. O asemenea carte într-adevăr ar zgudui cititorul şi i-ar trezi bănuiala că poate să păţească ceea ce a păţit eroul din roman. În orice caz s-ar naşte în el un proces de gândire.”

23. „Eu afirm că se poate dovedi că mulţi dintre noi înţelegem greşit relaţia dintre artă şi educaţie şi că unii chiar au uitat cu totul că arta nu înseamnă nicidecum educaţie, că arta înseamnă înainte de orice o manifestare creatoare a spiritului uman, în al cărei scop nu este exclusă nicidecum educaţia, fiind însă departe de a fi doar educaţia.”

24. „E.S.: Ce e, atunci, adevăr şi ficţiune în Moromeţii? M.P.: Adevărate sunt sentimentele. Ficţiuni sunt împrejurările. Se spune, de obicei, că există o nostalgie a paradisului pierdut, care este copilăria. În realitate, copilăria este locul de refugiu al problemelor insolubile.”

25. „Se afirmă că romanul – revin la discuţia de început – trebuie să înceteze a mai fi o descripţie a fiinţelor pentru a deveni o interogaţie asupra fiinţei. De aici ideea de absenţă a… compoziţiei. Nu mai e, apoi, acceptat un singur stil.”

26. „Un critic francez vorbeşte de o metamorfoză a stilului. E. M. Albéres, mai concret, spune că romancierul modern a pierdut gustul, sensul şi trebuinţa de a explica – ironizează pe Maupassant! — o manieră epică, deci, care prezintă spectatorului (totdeauna liniştit, fixat în fotoliul său) o» dramă circumstanţială!”

27. „Care este destinul literaturii în lume la ora actuală? Cu alte cuvinte, ce loc mai ocupă ea în atenţia publicului şi ce semnificaţie mai au valorile estetice în ochii oamenilor? Mai e literatura tot atât de suverană în sfera manifestărilor de conştiinţă ca în secolele trecute?”

28. „Ce putere mai are un scriitor în faţa dezvăluirilor senzaţionale pe care o presă bine organizată le face publicului cu o rapiditate perfectă? Mai poate el conta că psihologia cititorului a rămas intactă şi că acelaşi cititor mai poate parcurge sute de pagini de invenţie, când realitatea întrece orice închipuire? Fiindcă, într-o jumătate de secol, s-au petrecut atâtea răsturnări şi omul a asistat la atâtea tragedii, şi când n-a asistat şi când n-a luat parte la ele i s-au relatat şi continuă să i se relateze cu lux de amănunte, în reviste cu fotografii de o frumuseţe şi de o claritate coloristică buimăcitoare, sau în filme în care bubuitul tunului se aude aievea şi explozia bombei dilată privirea aproape ca în faţa faptului trăit, încât ce mai poate face un roman, oricât de ingenios construit, în faţa acestei curiozităţi avide prompt satisfăcute? Ce mai poate spune literatura? Şi anume romanul? în faţa acestor realităţi, trei reacţii sunt posibile. Una în care scriitorul rămâne la concepţia secolului al nouăsprezecelea şi declară pur şi simplu că toate acestea n-au legătură cu creaţia artistică, şi că mai cuminte e să-şi vadă de treabă liniştit şi să pună mai departe pe hârtie rodul imaginaţiei sale, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. […] A doua reacţie este una cu totul opusă acesteia. Nu mai e nimic de făcut cu literatura legată de istorie şi de eveniment. Literatură despre război? Iar despre revoluţie? Literatura despre revoluţie. Literatură despre ţărani? Acum? Lasă că ştim noi ce e de făcut: scoatem din plăsmuirile noastre tot ce-ar avea vreo legătură cu războaiele, cu mişcările de masă, cu relaţiile sociale, cu evenimentele politice. Radem tot, extirpăm fără şovăire orice pulsaţie autentică, „psihologică”, „simbolică”, „parabolică”, „angajată” şi de „concepţie”, şi vom scrie un roman în care vom descrie cum se scrie chiar acel roman, care se va nega pe sine pe măsură ce se va afirma, în aşa fel încât la urmă cititorul să aibă senzaţia unei „absenţe”. Cititorul nu va găsi la noi oameni de carne şi sânge, ştiind chiar din experienţa lui că asemenea oameni se fac în pat, nu la masa de scris. Aceştia sunt adepţii „noului roman” francez. A treia reacţie posibilă o vom găsi la scriitorul care nu va ignora nici puterea documentului, care fascinează pe cititor astăzi, şi nici imensa capacitate de informaţie pe care o reprezintă presa şi care, ea, cea dintâi, ia, ca să zicem aşa, pentru cititor, spuma evenimentelor. El va renunţa să mai conteze pe descrierea acestor evenimente deja ştiute, dar va încerca să iasă învingător folosindu-le astfel, dând bătălia şi câştigând-o chiar cu armele adversarului. Cum? Prin cunoscuta putere de generalizare pe care documentul brut n-o posedă şi nici reportajul de actualitate, oricât ar fi el de senzaţional.”

29. „Lui Marin Preda, celălalt, indiferent dacă era bărbat sau femeie, îi provoca o stare de perplexitate; oamenii erau pentru el o enigmă […] care trebuia descifrată, şi tocmai această acţiune complicată, în salturi, dar perseverentă, de descifrare, constituie partea analitică, viabilă, a literaturii lui.”

30. (despre romanul Risipitorii) „Între primele trei ediţii există foarte importante modificări de concepţie (privind configurarea universului abordat în roman, evoluţia biografiilor personajelor, modalitatea raportării la acestea etc), de structurare a scrierii şi de stil abordat. Între ediţia a III-a şi a IV-a există numai modificări de ordin stilistic, drept pentru care scenariul lor a fost prezentat împreună.”

31. „Problema finalului era una dintre obsesiile scriitorului. Astfel, într-un interviu, mărturisea: „Ce mă chinuie, într-adevăr, la scrierea unei cărţi este începutul şi finalul. Cărţile mele sunt construite în jurul câte unui personaj căruia trebuie să-i găsesc o intrare în lume şi o ieşire, care să atragă atenţia.”

32. „Mică întrerupere, Aurora mă cheamă la telefon. N-are nimic special să-mi spună, are o voce parcă plictisită când îmi pune întrebarea dacă poate să mă vadă. Îi răspund că nu.”

33. „M-am gândit astăzi la însurătoare. Problema care se ridică în faţa mea priveşte pe Eta, de la care n-am reuşit, până în prezent, să smulg idei prea clare despre viaţa de familie. Căsătoria ca atare o atrage. Despre copii, îi place să facă numai unul. Am sentimentul că nu prea ştie ce o aşteaptă căsătorindu-se cu mine. Dar, mă întreb eu, eu însumi ştiu, oare, ce mă aşteaptă căsătorindu-mă cu ea?! Nu prea ştiu şi am impresia că raţiunea joacă un rol cu totul secundar în astfel de afaceri!”

34. „Nu mă vizitează nimeni, nici măcar Jianu care se lăudase că „ar ţine foarte mult să mă vadă, dacă bineînţeles şi mie mi-ar face plăcere aceasta.”

35. „Dacă sunt sănătos? Da – şi m-am şi îngrăşat, şi cheful de a mai vorbi despre mine în acest jurnal a dispărut cu totul. E cel mai sigur semn că boala a cedat şi că atenţia mea a fost deplasată spre lumea obiectivă.”

36. „Îl citeam pe Marin Preda, care e un geniu elementar […] şi mă simţeam umilit. Raporturile pe care el le stabileşte între lucruri şi lume sunt grave, simple şi primordiale. Aş spune analfabete. Ignare, sigur. Dar geniale. Cum spunea foarte bine Mircea Grigorescu, Marin Preda n-are predecesor. El e generaţia spontanee.”

37. „Sunt şi eu de acord cu G. Călinescu că a scrie un jurnal intim cu scopul de a-l da publicităţii e un nonsens.{431} Publicarea unui jurnal e treaba posterităţii, scrierea lui e o necesitate intimă, dovedită de însăşi mărturisirile făcute de el.”

38. „A căuta soluţii pentru o generaţie căreia nu-i pasă de destinul literaturii noastre, care e denumită profesional aşa de mult{435}, încât a apărut dispreţul nemărturisit pentru propriile noastre opere, atât pentru cele care au fost, de bine de rău, scrise, cât şi pentru cele virtuale, e un efort trist şi descurajant. Aşa cum se scrie nu e bine. Dar nimeni nu mai ştie cum e bine şi nimeni nu mai doreşte să afle, e prea târziu, generaţia a îmbătrânit pretimpuriu şi s-a împăcat cu propria ei ratare.”

39. „Cu alte cuvinte, am găsit o replică de dat romanului Război şi pace şi în felul acesta am putut să scriu Delirul.”

40. „Nimeni nu vrea să fie legat de cineva, nimeni nu vrea să fie singur. E cineva sau ceva perfid în natură care ne îndeamnă ca tocmai atunci când suntem singuri şi fericiţi să ne legăm de cineva.”

41. „Forţa de muncă a unui scriitor este declanşată de această presiune a inspiraţiei pe care el, având ceva de spus, trebuie să o urmeze, pentru că s-ar putea ca ea să nu mai revină.”