{RO} Lupul de stepa – Herman Hesse
1. „In realitate nu a fost vorba de nici un fel de atrocităţi. Un om din evul mediu ar detesta întregul nostru stil actual de viaţă într-un mod nu cu totul diferit, considerîndu-l atroce, dezgustător şi barbar! Fiecare epocă, fiecare cultură, fiecare obicei şi tradiţie îşî are stilul său propriu, propria sa moliciune şi duritate, frumuseţile şi atrocităţile sale, considerînd că anumite suferinţe sînt fireşti şi acceptînd tacit anumite rele. Viaţa oamenilor se transformă în suferinţă reală, într-un adevărat iad numai atunci cînd se întrepătrund două epoci, două culturi şi religii. Un om din antichitate care ar fi fost nevoit să trăiască în evul mediu s-ar fi sufocat în modul cel mai jalnic, tot aşa cum un sălbatic ar fi nevoit să se sufoce în sinul civilizaţiei noastre. Există apoi perioade în care o întreagă generaţie se trezeşte prinsă între două epoci, între două stiluri de viaţă, încat îşi pierde tot ceea ce are ea mai firesc, toate moravurile, întreaga naivitate. Fireşte că nu fiecare îşi dă seama de acest lucru în egală măsură.”
2. “Ei da, îmi place «contrastul dintre viaţa mea, dintre viaţa mea însingurată, rece şi agitată, profund dezordonată, şi universul familial, burghez. îmi place să respir pe scări mirosul acesta de linişte, ordine, curăţenie, cumsecădenie şi docilitate domestică, un miros care, în ciuda urii mele faţă de apucăturile burgheze, mă emoţionează, şi îmi mai place, totodată, să trec pragul camerei mele unde toate aceste lucruri dispar, unde printre teancurile de cărţi zac scrumiere şi sticle de vin, unde domnesc dezordinea, răceala, neorînduiala şi unde toate cărţile, manuscrisele, gîndu-rile sînt stigmatizate şi îmbibate de ananghia omului însingurat, de întreaga problematică a condiţiei umane, ele dorinţa de a da un nou sens absurdei vieţi omenesti.”
3. “Căci pînă şi in cea mai nefericită viaţă există clipe însotite şi mici flori de fericire ivite printre nisip şi pietre.”
4. “în unii oameni de acest gen a încolţit ideea periculoasă şi îngrozitoare după care viaţa tuturor oamenilor nu e, probabil, decît o eroare fatală, o progenitură frenetică şi nereuşită a mumei primordiale, o tentativă sălbatecă şi înfiorătoare, eşuată, a naturii. în unii dintre ei s-a născut însă şi ideea contrară după care omul nu e numai un animal cit de cit raţional, ci şi o odraslă a zeilor, sortită nemuririi.”
5. “Trebuie să spun aici ce greşit este să se considere că sinucigaşii ar fi numai oamenii care se omoară cu adevărat. Printre aceştia există chiar foarte mulţi care nu devin sinucigaşi decît, ca să spunem aşa, în mod întîmplător şi care, în esenţă, nu sînt neapărat predispuşi la sinucidere. Printre oamenii lipsiţi de personalitate, lipsiţi de o puternică notă proprie, lipsiţi de un destin ferm, printre oamenii de duzină şi de turmă mai există şi unii care mor prin sinucidere şi care, din cauză că le lipseşte nota proprie şi însemnul distinct, nu aparţin tipului de sinucigaşi, în vreme ce, pe de altă parte, printre cei care, în esenţă, sînt sinucigaşi, există mulţi, foarte mulţi, poate cei mai mulţi, care nu-şi curmă zilele.”
6. “Doar omul nu este o apariţie împietrită şi durabilă (aşa cum arăta idealul antichităţii, cu toate că înţelepţii acelor timpuri aveau alte intuiţii), ci mai degrabă o încercare şi un stadiu de tranziţie, nu este nimic l altceva decat o punte ingusta, periculoasă, întinsă între natură şi spirit.”
7. “Oare există vreun om pe lumea asta a cărui moarte să reprezinte pentru mine o pierdere ? Oare există vreun om pentru care moartea mea ar putea să însemne ceva ?”
8. “In tot acest timp îmi spuneam : la fel cum mă îmbrac eu acum, ca sa plec de-acasă, făcîndu-i o vizită profesorului si schimband cu el banalităţi mai mult sau mai putin false, fara să vreau de fapt să fac aşa ceva, tot astfel procedează, trăiesc si actioneaza cei mai multi oameni zi de zi, ora de ora prin forta imprejurarilor si fara voia lor, fac vizite, poarta discuţii, îşi petrec orele de serviciu în diverse birouri, totul aflîndu-se sub imperiul unor constrangeri, totul decurgînd mecanic, fără voia lor, toate acestea puteau să le facă la fel de bine şi nişte maşini, după cum se putea foarte bine să se şi renunţe la toate acestea;”
9. “Supuşenia este la fel ca mîncatul şi băutul. Cine le-a dus lipsa multă vreme, le apreciază aşa cum trebuie.”
10. „Stupid mai sună cuvintele de genul ‘fiară’ sau ‘animal de pradă’ ! N-ar trebui să se vorbească astfel despre animale. De multe ori ele sînt fioroase, dar sînt mult mai la locul lor decît oamenii.”
11. “Dar vedeţi dumneavoastră, eu sînt muzicant şi nu savant şi nu cred că în muzică are vreo importanţă dacă ai dreptate sau nu. în muzică nu contează dacă ai dreptate, dacă ai gust, educaţie sau cîte şi mai cîte de genul acesta.
– Bine, dar atunci ce contează ?
– Contează să faci muzică, domnule Haller. Să o faci cîţ mai bine şi cît mai mult şi cît mai intens ! Asta contează, monsieur. Chiar de-aş avea în minte toate lucrările lui Bach şi Haydn şi chiar de-aş fi în stare să spun despre ele lucruri dintre cele mai inteligente, nimeni nu s-ar alege din asta cu nimic. Dar cînd pun mîna pe saxofon şi cînt un shimmy săltăreţ, fie el bun, fie prost, el va reuşi, totuşi, să-i facă pe oameni sa se bucure, strecurîndu-li-se în picioare şi în sînge. Acesta este singurul lucru care contează. Priviţi o dată într-un salon de dans la chipurile oamenilor în momentul în care, după o pauză prelungită, muzica începe să se dezlănţuie din nou — cum le sticlesc ochii, cum îşi scutură picioarele, cum încep să rîdă chipurile acelor oameni ! Iată în ce scop trebuie să faci muzică.”
12. “Femeilor pe care le-am iubit le-am pretins întotdeauna spirit şi cultură, fără să fi băgat vreodată bine de seamă că pînă şi femeia cea mai spirituală şi cit mai cultă nu era niciodată pe măsura logos-ului din mine, ci îi era întotdeauna potrivnică ; cînd mă duceam la unele femei, luam cu mine problemele şi gîndurile mele şi mi s-ar fi părut cu totul imposibil să iubesc mai mult de o oră o fată care nu citise nici-o carte, care habar nu avea ce înseamnă să citeşti şi care n-ar fi putut să deosebească un Ceaikovski de un Beethoven. Maria n-avea cultură, ea n-avea nevoie de asemenea căi ocolite şi de asemenea lumi evazioniste, toate problemele ei derivau nemijlocit din simţurile ei. Arta şi menirea ei constau în a obţine, pe cît de mult posibil, fericirea simţurilor şi a dragostei, folosindu-se de simţurile care îi erau date, de făptura ei deosebită, de culorile ei, de părul ei, de vocea ei, de pielea ei, de temperamentul ei, precum şi de a găsi in tot acest joc, prin vraja ei, răspunsul, înţelegerea şi ecoul viu care să o facă fericită, un ecou la toată acea capacitate de mlădiere a liniilor ei, la fiecare suavă mlădiere a trupului ei.”
13. “Mai întîi de toate am învăţat că aceste mici jucării, aceste obiecte de modă şi de lux nu erau numai nişte fleacuri, numai kitsch sau numai invenţia unor fabricanţi sau comercianţi avizi de bani, ci îşi aveau raţiunea lor, erau frumoase, diverse, alcătuind un mic — sau mai degrabă un mare — univers de obiecte care nu urmăreau, toate, decît scopul unic de a sta în slujba dragostei, de a rafina simţurile, de a însufleţi lumea înconjurătoare scoţînd-o din mortala ei indiferenţă, dotînd-o în mod miraculos cu noi organe ale iubirii, de la pudră pînă la tabacheră, de la cataramă pînă la poşetă. Poşeta nu era defel poşetă, puşculiţa nu era defel puşculiţă, florile nu era defel flori, evantaiul nu era defel evantai, ci totul era, ca să mă exprim plastic, doar un material al dragostei, al magiei, al excitării, totul nu era decît un sol, un mesager care ştia să se strecoare uşor, o armă, un strigăt de luptă.”
14. “Nefericirea de care am nevoie şi pe care mi-o doresc arată cu totul altfel ; ea trebuie să mă facă să sufăr cu lăcomie şi să mor cu voluptate. Aceasta este nefericirea şi fericirea pe care o aştept.”
15. “Sînt foarte mulţumit de fericirea mea, o voi mai suporta o vreme. Dar dacă fericirea îmi va da răgaz de o oră, în care să mă trezesc şi să mă apuce dorul, tocmai dorul acesta al meu nu-mi va îngădui să păstrez pentru totdeauna această fericire, ci mă va face să sufăr din nou, de data aceasta însă mai frumos şi mai puţin fără rost ca mai înainte. Mi-e dor de suferinţe care să mă pregătească şi să mă convingă să-mi doresc moartea.”
16. “Ce bine e să-ţi iei rămas bun, îţi dă o stare de linişte.”
17. “Te-ai săturat adesea de viaţă, vrînd să pleci de aici, nu-i aşa ? Ceea ce doreşti tu este să părăseşti timpul acesta, realitatea aceasta şi să pătrunzi într-o altă realitate, care să ţi se potrivească mai mult, într-o lume atemporală. Fă-o, dragă prietene, te invit chiar s-o faci. Ştii, desigur, unde se află ascunsă cealaltă lume, ştii că ceea ce cauţi este exact lumea propriului tău- suflet. Numai în propriul tău interior trăieşte cealaltă realitate la care rîvneşti. Eu nu pot să-ţi ofer nimic altceva în afară de ceea ce există deja în tine însuţi, nu pot să-ţi deschid nici-o altă galerie de imagini decît pe aceea a sufletului tău. Nu pot să-ţi ofer nimic, poate doar un prilej, un imbold, o cheie. Eu nu te ajut decît pentru ca propria ta lume să devina vizibilă şi atîta tot.”
18. “orice umor de calitate începe prin aceea că nu-ţi mai iei în serios propria ta persoană.”
19. “Eu sînt un jucător de şah. Vreţi să luaţi lecţii de modelare a personalităţii ?
– Da, chiar vă rog.
– Atunci fiţi atît de amabil şi puneţi-mi la dispoziţie cîteva duzini de figuri ale dumneavoastră.
– Figuri ale mele… ?
– Figurile în care aţi văzut că se descompune aşa-zisa personalitate a dumneavoastră. Căci fără de figuri nu pot să joc.
Îmi puse dinainte o oglindă, am văzut din nou, în ea, cum întregul care era persoana mea se descompune în mai multe euri, mi se părea că numărul era mai mare. Numai că figurile erau acum foarte mici, de mărimea unor figuri de şah pe care le puteai mînui uşor, iar jucătorul luă cu degetele lui calme, sigure, cîteva duzini de figuri şi le aşeză pe podea lîngă tabla de şah. In timpul acesta, vorbea monoton, ca un om care repetă o cuvîntare sau o lecţie ţinută de nenumărate ori:
– Cunoaşteţi, desigur, concepţia falsă şi nefastă după care omul reprezintă o unitate durabilă. De asemenea, cunoaşteţi că omul este compus dintr-o mulţime de suflete, din foarte multe euri. Divizarea aparentei unitati a persoanei in aceste numeroase figuri este considerata o sminteala, iar stiinta a inventat pentru fenomenul acesta denumirea de schizofrenie.”