{RO} Insuportabila usuratate a fiintei – Milan Kundera

1. -Asculta, Tereza, tu n-ai observat ca eu ma simt fericit aici?
-Misiunea ta era sa operezi! insista ea
-Misiunea e o prostie, scumpa Tereza. Misiune nu are nimeni! Nici nu stii ce enorma usurare e sa constati ca esti liber, neavand nicio misiune.

2. Cu totii simtim nevoia sa se uite cineva la noi. Am putea fi incadrati in patru categorii, in functie de felul privirii sub care vrem sa traim.
Prima cauta privirea unui numar nesfarsit de ochi anonomi, altfel spus, privirea unui public cat mai larg.
In a doua catgorie se afla cei ce nu pot trai fara privirea multor ochi familiari. Acestia sunt neobositii organizatori de cocteiluri si dineuri festive. Ei sunt mai fericiti decat oamenii din prima categorie, care, atunci cand isi pierd publicul, au sentimentul ca luminile s-au stins in sala vietii lor. Ceea ce, de fapt, se intampla fiecaruia intr-o zi sau alta. Dimpotriva, oamenii din categoria a doua izbutesc sa-si procure intotdeauna cateva priviri.
Urmeaza apoi categoria a treia, categoria celor ce simt nevoia de a fi mereu sub ochii fiintei iubite Situatia acestora e la fel de primejdioasa ca situatia celor din prima categorie. De indata ce ochii fiintei iubite se vor inchide, sala lor se va cufunda in bezna.
Si, in sfarsit, avem a patra categorie, cea mai rara, a celor ce traiesc sub privirile imaginare ale fiintelor absente. Acestia sunt visatorii.

3. Daca fiecare secunda a vietii noastre trebuie sa se repete la nesfasrsit inseamna ca suntem rastigniti (tintuiti) in eternitate Ca Isus Cristos pe cruce. In lumea eternei reveniri, fiecare gest poarta greutatea unei poveri insuportabile. Acesta este motivul care l-a determinat pe Nietzsche sa spuna ca ideea eternei reveniri este cea mai grea povara (das schwerste Gewicht).
Daca eterna revenire este povara cea mai grea, atunci, vietile noastre, proiectate pe acest fundal, pot aparea in toata splendoarea usuratatii lor. Dar este, intr-adevar, greutatea cumplita si usuratatea frumoasa?
Povara cea mai grea ne striveste, ne face sa ne incovoiem sub ea, ne lipeste de pamant. Dar, in poezia de dragoste a tuturor veacurilor, femeia doreste sa fie impovarata de greutatea trupului barbatesc. Asadar, cea mai grea povara este, in acelasi timp, imaginea celei mai intense impliniri vitale. Cu cat mai grea e povara, cu atat mai apropiata de pamant e viata noastra, si cu atat e mai reala si mai adevarata.
In schimb, absenta totala a poverii face ca fiinta umana sa devina mai usoara ca aerul, sa zboare spre inaltimi, sa se indeparteze de pamant, de fiinta terestra, sa fie doar pe jumatate reala, iar miscarile sale sa fie deopotriva libere si nesemnificative. Si-atunci, ce sa alegem? Greutatea sau usuratatea?

Contribuitor: Alexia