{RO} Pe culmile disperarii – Emil Cioran

1. “As vrea sa izbucnesc intr-o explozie radicala cu tot ce am in mine, cu toata energia si cu toate continuturile, sa curg, sa ma descompun si intr-o expresie nemijlocita, distrugerea mea sa fie opera mea, creatia, inspiratia mea. Sa ma realizez in distrugere, sa cresc in cea mai nebuna avantare pana dincolo de margini, si moartea mea sa fie triumful meu. As vrea sa ma topesc in lumea si lumea in mine, sa nastem in nebunia noastra un vis apocaliptic, straniu ca toate viziunile de sfarsit si magnific asemenea marilor crepuscule. Din tesatura visului nostru sa creasca splendori enigmatice si umbre cuceritoare, forme ciudate si adancimi halucinante. Un joc de lumini si de intuneric sa imbrace sfarsitul intr-un decor fantastic si o transfigurare cosmica sa ridice totul pana dincolo de orice rezistenta, cand avantul duce la nimic, iar formele plesnesc intr-o exaltare de agonie si incantare. Un foc total sa inghita lumea aceasta, si flacarile lui, mai insinuante decat zambetul de femeie si mai imateriale decat melancolia, sa provoace voluptati crepusculare, complicate ca moartea si fascinante ca neantul in cplipele de tristete.”

2. “Ce-ar fi daca fata omului ar putea exprima adecvat toata suferinta interioara, daca in expresie s-ar obiectiva intreg chinul interior? Am mai putea sta de vorba intre noi? N-ar trebui sa vorbim atunci cu mainile pe fata? Viata ar fi realmente imposibila daca tot ce avem noi ca infinit de simtire ar fi exprimabil in liniile fetei. Nimeni n-ar mai indrazni sa se priveasca in oglinda, caci o imagine groteasca si tragica in acelasi timp ar amesteca in contururile fizionomiei pete si dungi de sange, rani care nu pot fi inchise si siroaie de lacrimi care nu pot fi stapanite, As avea o voluptate plina de groaza sa vad cum izbucneste, in armonia comoda si superficiala de fiecare zi, un vulcan de sange, tasniri rosii ca focul si arzatoare ca deznadejdea, cum toate ranile fiintei noastre s-ar deschide iremediabil pentru a face din noi o eruptie sangeroasa. Numai atunci am pricepe si am apecia avantajele singuratatii, care ne face suferinta atat de muta si de inaccesibila. Intr-o eruptie sangeroasa, intr-un vulcan al fiintei noastre, intreg veninul supt din lucruri nu ar fi suficient pentru a otravi intreaga aceasta lume? Este atat venin, atata otrava in suferinta!”

3. “Ma atrag departatile, ma atrage marele gol, proiectat din mine asupra firii. Un gol ce se ridica din stomac pana la creier, trecand prin toate organele si membrele ca un fluid usor si impalpabil, ca o insesizabila palpaire interna. Si nu stiu de ce, in intinderea progresiva a acestui gol, in marirea neincetata a acestui vid crescand in infinit, simt prezenta misterioasa si inexplicabila a celor mai cintrare sentimente care agita sufletul omenesc. Sunt fericit si nefericit in acelasi timp, incerc simultan exaltarea si depresiunea, ma domina disperarea si voluptatea in cea mai contradictorie dintre toate armoniile posibile. Sa fie vagul departarilor, nostalgia dupa virginitati cosmice, dupa singuratati fantomale si misterioase? Ma domina un sentiment muzical al departarilor, vibratii de melancolie infinita si cu ritm de extaz in singuratate, cu priviri difuze pe inaltimi de cer si cu tristetea inaltimilor proprii. Cum sa gasesc un triumf in marele gol, in atractia nelamurita pentru departarilor cosmice? Ma vad singur, in mijlocul unui peisaj nemarginit, sorbind prin toti porii aromele singuratatii, incantat de reverie extatica a melancoliei, indepartand contururile ca pentru a face si mai ciudate departarile, traind euforia si nelinistea apocalipsului. Sunt atat de vesel si de trist, incat lacrimile din mine au in acelasi timp reflexe de cer si de infern. Pentru bucuria tristetii mele, as vrea sa nu mai existe moarte pe acest pamant, a carei fatalitate este atat de groaznica in tristetea pura si adevarata.”

Contribuitor: Ana Loveless