{RO} Cum să uiţi o femeie – Dan Lungu
1. „Vrând-nevrând, începuse să-şi intre în meserie şi să-şi dezmorţească spiritul de observaţie şi simţul critic. Pe vremea când frecventa conferinţele de presă, o perioadă foarte scurtă, învăţase să fie iscoditor şi enervant. Din pricina profesiei îşi cultivase o asemenea atitudine, deşi firea lui era alta, ceva mai meditativă. Dacă nu eşti perspicace şi inflamat, autorităţile te duc cu preşul, înghiţi numai propagandă şi PR.”
2. „Comuniştii, fără să-şi dea seama, pretindea amicul meu, prin propaganda tâmpă naţionalistă, pregătiseră o generaţie căreia, deşi nu la dimensiunile din filme, i se inoculase virusul dreptăţii şi era capabilă să se zvârle cu capul înainte, în stare de orice sacrificiu, cum se zice. Această generaţie a crescut şi a ajuns la vârsta nebuniilor tinereţii, când fierbe sufletul în tine şi te doare la carburator de orice consecinţe. Ei bine, când a putut generaţia asta să vadă jegul din patrie, să-şi dea seama ce cantităţi uriaşe de căcat se mănâncă de la tribune, să realizeze că bâlbâiţii şi neghiobii sunt pe cai mari şi trăiesc ca nababii în timp ce oamenii de bun-simţ abia îşi trag sufletul, revoluţia era pregătită. Boierii, turcii, naziştii, exploaratorii erau ei, cei care vindeau gogoşi la televizor, care leorbăiau la tribune, care se îndopau cu portocale şi fleici de la cantina partidului, se plimbau în Dacii cu număr mic, călătoreau în RDG, aveau apartamente luxoase cu amante în dotare şi nu iubeau rockul şi pletoşii. Ei, comuniştii fără idealuri şi fără scrupule, dezabuzaţi, puşi pe căpătuială, mârlăniţi, inculţi, care nu-l citiseră nici măcar pe Marx. Aşa că au ieşit în stradă să strige împotriva lor, cu dârzenie şi puritate, clocotind de sentimentul dreptăţii, să-i dea jos şi să-i măcelărească, aşa cum văzuseră în filmele difuzate de televiziunea noastră de cacao în cele două ore pe zi. „Fără să-şi dea seama ce fac, prin propaganda lor simplistă, dar deşănţată, comuniştii şi-au pregătit generaţia care îi va devora”, şi-a încheiat omul meu demonstraţia, punându-mă pe gânduri. Un final cam doct după gustul meu, deşi Radu era un tip fain şi dezgheţat.
Cred că e ceva adevărat în tot ce spunea el, dar nu mă puteam împăca cu un lucru: adică, dacă eu urmăresc să fac dreptate cu orice preţ prin articolele mele, asta înseamnă că sunt comunist? Sau măcar victimă a propagandei comuniste? Fiindcă frământarea asta mi-a venit la câteva zile după discuţia cu el, i-am transmis-o printr-un e-mail. Mi-a răspuns ceva de genul că a vrea să faci dreptate nu este o atitudine tipic comunistă, ci doar vehiculată de propaganda comunistă, aşa că prima îndoială cade. Apoi, că victimă a propagandei eşti în măsura în care pui accentul pe acel „cu orice preţ”. Nu a vrea să faci dreptate este problema, ci cum. Haiduceala nu e democratică, iar sentimentul clocotitor din piept nu e nicicum un garant al dreptăţii. Or, propaganda exact acel sentiment ţi-l gonflează; ea nu îţi spune cum să faci concret, ci „cu orice preţ”. În fine, aproximez cuvintele lui. Oricum, la data la care am primit răspunsul, eram deja lecuit. Avusese grijă Bodo să-mi trateze naivităţile. Cu un unguent ce se aplică zilnic: un amestec eficient de sictir, miştocăreală, alcool şi ameninţări discrete, cât să nu irite. Se aplică în locuri sensibile. Uneori doar cicatrizează, alteori dezvoltă o crustă groasă şi gălbuie căreia în popor i se spune bătătură. Bătătura se face relativ greu, îţi trebuie multă migală, dar odată crescută, este trainică, te ţine o viaţă. Le-o poţi lăsa fără grijă moştenire şi copiilor.”
3. „Cu aerul său inofensiv, ţi l-ai fi putut închipui foarte bine într-un parc, pe o bancă. Simţind că este observat, îşi ridică ochii. Erau de o tristeţe profundă, covârşitoare. Nu, omul nu era cu mintea rătăcită, i se părea clar. Privirea nu-i era tulbure, nici împietrită, nici absentă. Dimpotrivă, era expresivă, ca o rană vie, însă melancolică şi grea, insuportabilă. Te seca la inimă. Dacă te afundai câteva minute în ea, scoteai pistolul şi îţi zburai creierii.”
4. „Nu era prima dată când, cu tact şi graţie, Marga se arăta de o inteligenţă vie şi caldă. Cum la ziar nu-i plăcea să se angajeze în dispute mai mult sau mai puţin intelectuale, nu avea faima unui spirit pătrunzător, însă cu toţii greşeau. Blândeţea ei, când pisicoasă, când abulică, mă păcălise şi pe mine mult timp. Ştia ce voia, iar în momente-cheie putea să fie îndrăzneaţă sau fermă, după caz. Ştia ce voia, iar în momente-cheie putea să fie îndrăzneaţă sau fermă, după caz. În rest, prefera să toarcă şi, în loc să te contrazică, îţi făcea din ochi. Ca şi cum lucrurile cu adevărat importante doar se sugerează, fiindcă nu le poţi discuta tranşant fără să le sfărâmi.”
5. „Oamenii trăiesc în lumi diferite, îşi zise. Pentru unii totul e în ziar, pentru alţii totul e în Biblie. La mijloc, o altă categorie de nebuni nu crede decât în cărţi. Stau în saloane diferite, dar sub acoperişul aceluiaşi ospiciu. Fiecare se plânge în secret, şuşotind pe la colţuri, că ceilalţi sunt nebuni. Se întâlnesc din când în când în curtea interioară, la o plimbare liniştită sau strânşi unul în altul, când sirena ambulanţei îi bagă în sperieţi.”
6. „ – E drept, explicaţiile nu au ce căuta într-o despărţire. Nu pot fi decât meschine. Adevărul nu e nicăieri. Oamenii inteligenţi simt asta. Fie spun că pleacă pentru un timp şi nu se mai întorc niciodată, fie dispar pur şi simplu. Ce să explici? La ce ajută? Asta e mania oamenilor de ştiinţă, care trebuie să mănânce şi ei o pâine. Din păcate, şcoala ne pisează mereu la cap cu chestia asta, ca şi cum explicaţiile ne-ar face mai fericiţi. Aiurea!”
O contributie Roxa