{RO} Sotia calatorului in timp – Audrey Niffenegger
1. “Stau in fata colii de hartie, cu un pastel alb in mana. Intinderea de hartie e vasta si incep din centru, aplecandu-ma deasupra ei chiar daca stiu ca mi-ar fi mai usor de la marginea de sus. Dimensionez fata la jumatate din marimea naturala: aici e crestetul, aici incheietura picioarelor, aici calcaiul. Schitez in minte. Desenez cu linii usoare, din memorie: ochi goi, aici, pe linia mediana a capului, nas lung, gura arcuita usor deschisa. Sprancenele se arcuiesc a supriza: ah, tu esti. Barbia unghiulara si linia rontujita a falcii, fruntea inalta si urechile doar sugerate. Iata gatul, umerii continuati cu panta bratelor incrucisate protector pe piept, iata partea de jos a coastelor, abdomenul rontujit, soldurile pline, pisioarele usor indoite, cu labele in jos, ca si cum personajul pluteste in inaltimi. Puncletele de masuratoare sunt ca niste stele pe cerul noptii indigo de hartie; personajul e o constelatie. Marchez petele de lumina si desenul devine tridemensional, o faptura de sticla. Ii desenez trasaturile cu mare atentie, creez structura fetei, umplu ochii, care ma privesc uimiti de brusca intrare in existenta. Parul se valureste peste hartie, plutind imponderabil si nemiscat, tipar de linii care confera dinamica trupului static. Ce altceva mai exista in acest univers, in acest desen? Alte stele, in departare. Caut printre unelte si gasesc un ac. Lipesc desenul de fereastra si incep sa intep cu acul pana umplu hartia de gauri mici, si fiecare perforatie devine un soare al altui grup de lumi. Si cand ajung sa am o galaxie plina de stele, seman si silueta, care devine acum o adevarata consetaltie, o retea de lumini micute. Imi privesc copia, iar ea imi intoarce privirea. Imi pun degetul pe fruntea ei si spun “Dispari”, dar ea e cea care va ramana; eu sunt cea care dispare.”
2. ” Dispare fara voia lui, fara avertisment. Il astept. Fiecare clipa de asteptare imi pare un an, o eternitate. Fiecare moment e dens si transparent ca sticla. Prin fiecare clipa vad o infinitate de clipe aliniate, asteptand. De ce s-a dus unde nu-l pot urma?”
3. ” Cum e? Este exact ca in visele acelea in care iti dai seama brusc ca trebuie sa dai un test pentru care n-ai invatat si ca nu esti imbracat cu nimic, Si ti-ai uitat portofelul acasa.
Cand sunt acolo, in timp, sunt inversat, preschimbat intr-o versiune disperata a mea insumi. Ma transform intr-un hot, intr-un vagabond, intr-un animal care fuge si se ascunde. Sperii batranele si uimesc copii. Sunt o scamatorie, o iluzie dintre cele mai puternice, atat de incredibila, incat de fapt e adevarata”
O contributie Roxana Radu