{RO} Despre idei si blocaje – Horia Roman Patapievici
1. „Dacă un călător ideal ar poposi în România culturală a ultimelor decenii, ar fi frapat de faptul că aici ideile nu se dezbat, argumentele nu sunt ascultate, obiecţiile sunt trecute cu vederea, teoriile sunt luate în balon, iar sunetul calm al discuţiei se aude numai când autorii au murit ori când numele lor a primit confirmarea canonică a Occidentului. Călătorul nostru ar observa că la noi carţile originale nu suscită discuţii, şcolile de gândire sunt mode de împrumut ori grupuri sudate prin forţa convingerilor profitabile, teoriile noi trezesc apatii durabile şi stârnesc antipatii ireversibile, în timp ce, sub raport uman, competenţele cedează întotdeauna invidiilor, invidiile corup ireversibil onestitatea, adevărul cedează totul bârfei, bârfa nu cedează nici celei mai solide reputaţii, iar mersul ideilor este un povârniş al elanurilor avortate.”
2. „Între aceşti intelectuali de formaţie umanistă, o mare parte avea la bază dreptul, iar ca profesie avocatura. Ceea ce, spre sfârşitul veacului, a stârnit exasperarea unui Vasile Alecsandri, care se plângea că trăim într-un secol de “avocaţi şi deputaţi”, iar un Ion Ghica constata şi el că la noi, majoritatea actorilor intelectuali e formată dintr-o “pusderie de avocaţi şi jurnalişti”, “oameni stropiţi cu literatură şi filosofie”, având toate specialităţile în general şi nici una în special.”
3. „Cultura română modernă s-a format, în secolul al XIX-lea, având ca nucleu de creştere modelul culturii generale. Iar cultura generală, la rândul ei, s-a alcătuit în jurul beletristicii. Cult erai dacă ştiai numele câtorva autori canonici, erai la curent cu literatura de circulaţie, ascultai o anumită muzică şi te dovedeai capabil, oral ori în scris, să mânuieşti convenabil locuţiunile clasice ale paginilor roz din Larousse. Pe scurt, a fi cult însemna a fi citit literatură cultă. Formată ca o cultură de literatori, cultura generală avea limitele de orizont ale statuilor clasice: frumuseţea le întrecea adeseori inteligenţa.”
4. „După cum limbajul articulat separă gândirea de sentiment, limbajul argumentativ este principalul instrument de discriminare între gândirea “participativă” a culturii generale (pentru care totul cade sub categoria binelui şi a frumosului) şi gândirea “critic-disociativă” a culturii ideilor (pentru care exista numai adevăr şi fals). Or, a căuta să distingi între adevăr şi fals înseamnă a separa inteligenţa de sentiment şi argumentul de retorică.”
5. „Faţă de talentul decretat excepţional, mediul nostru cultural face fixaţie fie în negaţie, fie in adoraţie. Nimic nu se converteşte mai rapid, la noi, decât talentele în genii, geniile în statui, iar statuile în manualele de istorie naţională. Sau invers. Scriitorii noştri sunt sau neglijabili, sau geniali. Neglijabilii aglomerează interstiţiile lăsate de geniali în istoriile noastre literare, în timp ce genialii beneficiază de dreptul de a defila, oficial şi naţional, prin manuale. Dacă cele mai reuşite istorii literare scapă într-o oarecare măsură necesităţii spasmodice de a identifica cultura cu o galerie a statuilor de ceară a valorilor naţionale, manualele noastre nu izbutesc să scape acestei tentaţii şi seamănă respingător de mult cu o cazarmă a tuturor triumfurilor naţionale. Unde nu există dezbatere, nu există loc decât pentru decrete, care, după caz, pot fi în termeni fie de genii absolute, fie de nulităţi crase. În judecăţile critice pe care le produce spontan, cultura noastră nu pare a reuşi să asimileze termenul mediu (logic vorbind, nu valoric), acomodarea cu registrul moderaţiei (nu există valori singulare, ci numai valori în relaţie), a discernământului melodios, lipsit de excomunicare (a distinge nu înseamnă a discrimina; a discrimina nu înseamnă a înjosi sau a exclude) ori de idolatrizare. Din acest motiv, cultura noastră are aspectul, recunosc, foarte pitoresc, al unui iamaroc în care excepţiile monstruoase (în sens etimologic, monstra vocantur quia monstrant) fac deliciul vizitatorului: femeia cu barbă, omul care înghite săbii, uriaşul care scuipă foc, piticul cu testiculele până la glezne ş.a.m.d.. În loc să avem o cultură ecumenică a tuturor valorilor, în care toate formele de relief să aibă parte de recunoaşterea lor valorică, iar piscurile să se înscrie într-o geografie plauzibilă, noi cultivăm, îngrijoraţi şi patrioţi, numai culmile inaccesibile – de parcă recunoaşterea contextului ori a mărimii relative ar scădea nu doar din valoare unei opere, cumva, i-ar ştirbi însuşi statutul ontologic. Fetişizarea geniului a dus şi la antinomia sterilă (şi absurdă) între moralitatea creatorului şi geniul operei sale, cu soluţia tipic românească a justificării oricărei turpitudini (ori a acomodării complice cu ele) prin reverenţa servilă făcută geniului (în care sunt elogiate, de fapt, iraţionalul şi lipsa de obiectivitate a realităţii în care trăim).”
Preluat de la Ciobby