1. „Dobitocul ăla de străin a omorât puii şi mai mult ca sigur l-a rănit pe mascul. Ia uitaţi-vă la cer. Începe să plouă. Încercaţi să vă imaginaţi scena. Femela ieşise la vânat ca să-şi umple burta şi să-i poată alăpta în primele săptămâni de ploaie. Puişorii nu erau înţărcaţi şi masculul a rămas să-i îngrijească. Aşa se întâmplă cu fiarele sălbatice şi aşa i-a surprins străinul. În momentul ăla, femela bântuia pe-acolo înnebunită de durere. Şi tot atunci voia să-l prindă pe ucigaş. Nu cred că i-a fost prea greu să ia urma străinului. Nefericitul ducea cu sine şi mirosul laptelui cu care femela îşi hrănise puii. Mai omorâse şi alţi oameni. Simţea şi recunoştea în el mirosul sângelui de om, iar după mintea femelei, noi toţi suntem asasinii puilor ei, toţi avem acelaşi miros pentru ea. Lăsaţi-i pe shuari să plece. Trebuie să vestească pe la casele lor şi prin împrejurimi. Fiecare zi care trece o va face pe femelă tot mai disperată şi mai periculoasă şi va căuta sânge în preajma aşezărilor omeneşti. Fiu de târfă! Uitaţi-vă la pieile astea. Sunt atât de mici şi de nefolositoare. Să vânezi când stă să-nceapă ploaia şi cu puşcă pe deasupra! Ia uite ce de găuri în pieile astea. Vă daţi seama? Dumneavoastră i-aţi acuzat de crimă pe shuari, iar noi ne-am dat seama că răufăcătorul e un străin. Să vânezi în afara sezonului, şi mai cu seamă specii interzise! Iar dacă vă gândiţi puţin la armă, vă asigur că shuarii nu au aşa ceva, fiindcă au găsit-o la mare depărtare de locul unde fusese ucis străinul. Nu mă credeţi? Uitaţi-vă la cizmele lui. Partea din spate e ferfeniţă. Asta înseamnă că tigroaica l-a târât o bună bucată de drum după ce l-a omorât. Priviţi cămaşa sfâşiată în dreptul pieptului. De-acolo l-a apucat fiara cu dinţii, ca să-l tragă după ea. Sărmanul străin! Trebuie să fi avut parte de o moarte cumplită. Ia uitaţi-vă la rană. O gheară i-a sfâşiat beregata. Cred că a agonizat vreo jumătate de oră, în timp ce femela bea sângele care şiroia din el, după care, deşteaptă cum e, l-a târât până la malul râului, ca nu cumva să-l devoreze furnicile. Atunci a urinat pe el, pentru a-l însemna, şi probabil că plecase în căutarea masculului când l-au găsit shuarii. Lăsaţi-i să plece, şi cereţi-le să îi anunţe pe căutătorii de aur care s-au statornicit pe mal. O tigroaică înnebunită de durere e mai primejdioasă decât douăzeci de asasini strânşi laolaltă.”

2, „- Ţi-am adus două cărţi. Bătrânului îi sclipiră ochii.
— De dragoste?
Dentistul dădu aprobator din cap. Antonio José Bolívar citea romane de dragoste şi, cu fiecare călătorie a sa, dentistul îi aducea provizii pentru lectură.
— Sunt triste? întreba bătrânul.
— Să plângi cu sughiţuri, nu alta, îl asigura dentistul.
— Cu oameni care se iubesc de-adevăratelea?
— Aşa cum nimeni altcineva n-a mai iubit vreodată.
— Suferă mult?
— Aproape că n-am mai putut să suport, răspundea dentistul.
Însă doctorul Rubicundo Loachamin nu citea romanele. Când bătrânul îi ceruse hatârul de a-i aduce ceva de citit, indicând foarte clar preferinţele sale – suferinţe, iubiri tragice şi finaluri fericite – dentistul simţise că se confrunta cu o sarcină greu de dus la îndeplinire.”

3. „Antonio José Bolívar Proano ştia să citească, dar nu ştia să scrie. Într-un cuvânt, era în stare să tragă o mâzgălitură în dreptul numelui său când trebuia să iscălească vreo hârtie oficială, bunăoară în perioada alegerilor, însă cum asemenea evenimente aveau loc foarte rar, aproape că uitase până şi asta. Citea anevoie, silabisind cuvintele şi mai apoi bolborosea cu glas scăzut, ca şi cum le-ar fi savurat, iar atunci când desluşea înţelesul unui cuvânt îl repeta dintr-o răsuflare. În cele din urmă, făcea acelaşi lucru cu întreaga frază şi astfel reuşea să-şi însuşească sentimentele şi ideile plăsmuite în paginile citite. Când un anumit pasaj îi plăcea cu deosebire, îl repeta de mai multe ori, de fiecare dată când socotea de cuvhnţă, pentru a-şi da seama cât de frumos putea să fie, la rândul său, limbajul omenesc.”

4. „Pe un perete, la picioarele hamacului, stătea spânzurat un portret retuşat de un artist de la munte, care înfăţişa o pereche tânără. Bărbatul, Antonio José Bolívar Proano, purta un costum albastru foarte sobru, o cămaşă albă şi o cravată în dungi care nu existase decât în închipuirea pictorului. Femeia, Dolores Encarnacion del Santisimo Sacramento Estupinán Otavalo, purta nişte haine care existaseră cu adevărat şi care continuau să existe în cotloanele îndărătnice ale memoriei, aceleaşi în care se cuibăreşte plictisul singurătăţii.”

5. „Antonio José Bolívar Proano ştiuse atunci că nu se putea întoarce sub nici o formă în satul de la munte. Săracii îndură orice, mai puţin eşecul. Era nevoit să stea pe loc, să rămână acolo, însoţit numai de amintiri, şi acestea tot mai îndepărtate. Voia să se răzbune pe acel pământ blestemat, pe acel iad verzui care îi spulberase dragostea şi visele. Nădăjduia că un foc mistuitor avea să cuprindă întreaga Amazonie, preschimbând-o într-un rug aprins.”

6. „În anii petrecuţi printre shuari nu avusese nevoie de romanele de dragoste pentru a cunoaşte iubirea. Nefiind unul dintre ei, nu putea să aibă neveste. Dar era unul de-al lor, în asemenea măsură, încât amfitrionul shuar îl rugase, în anotimpul ploios, să o accepte pe una dintre nevestele sale, pentru a le înnobila spiţa şi sălaşul.”

7. „Soseau tot mai mulţi colonişti, de data aceasta momiţi cu promisiunea că aveau să ajungă proprietari de cirezi şi negustori de lemne. O dată cu venirea lor, pătrunsese şi alcoolul, care nu mai era consumat la ritualuri, şi prin urmare provoca degradarea celor mai slabi. Dar mai cu seamă sporise numărul căutătorilor de aur, o adevărată pacoste, oameni lipsiţi de scrupule, veniţi din toate colţurile lumii, fără alt ţel decât înavuţirea fulgerătoare.”

8. „Se acoperise de ruşine şi era răspunzător pentru nefericirea veşnică a prietenului său. Fără a înceta să plângă, îi dăruiseră cea mai bună canoe. Fără a înceta să plângă, îl îmbrăţişaseră, îi dăduseră merinde pentru drum şi îi spuseseră că din acea clipă nu mai era binevenit la ei. Putea să treacă pe lângă colibele lor, dar nu mai avea dreptul să intre.”

9. „Mai erau şi străinii veniţi de la instalaţiile petrolifere. Soseau în grupuri gălăgioase, aducând cu ei arme suficiente pentru un batalion întreg, şi pătrundeau în pădure cu gândul de a ucide tot ce le ieşea în cale. Îşi revărsau cruzimea asupra tigrilor, fără a ţine seama că unii dintre ei erau pui sau femele însărcinate şi, mai târziu, înainte de a părăsi acele meleaguri, se fotografiau alături de zecile de piei jupuite.”

10. „Antonio José Bolívar încerca din răsputeri să-i ţină pe colonişti la distanţă, în timp ce aceştia distrugeau pădurea, desăvârşind capodopera omului civilizat: deşertul.”

11. „Ştia să citească. Aceasta fusese descoperirea cea mai însemnată din viaţa lui. Ştia să citească. Era posesorul antidotului care te lecuia de boala ucigătoare a bătrâneţii. Ştia să citească. Dar nu avea ce să citească.”

12. „Pentru a-şi petrece cât mai plăcut orele caniculare, scosese o carte veche din traistă şi încercase să citească, până când toropeala care-l cuprinsese se dovedise mai puternică decât voinţa lui. Cartea din mâinile preotului fusese momeala perfectă pentru Antonio José Bolívar. Răbdător, aşteptase ca părintele să adoarmă şi, o dată cu somnul, să-i cadă din mână cartea. Era o biografie a Sfântului Francisc, pe care o răsfoise pe furiş, ştiind că în felul acesta săvârşea un păcat mărunt. Citea silabisind şi, pe măsură ce înainta în lectură, dorinţa de a înţelege tot ceea ce era cuprins în acele pagini îl făcuse să repete cu jumătate de glas cuvintele care se lăsaseră prinse în capeană. Preotul se trezise şi îl privise înveselit pe Antonio José Bolívar, care stătea cu nasul în carte.”

13. „— Toate cărţile vorbesc despre sfinţi?
— Nu. În lume există milioane de cărţi. În toate limbile şi despre toate subiectele, chiar şi despre acelea care ar trebui să fie ţinute sub tăcere.”

14. „— Despre ce vorbesc celelalte cărţi?
— Ţi-am mai spus. Despre toate. Există cărţi de aventuri, de ştiinţă, poveşti despre oameni dăruiţi cu har, cărţi de tehnică, de dragoste… Ultimele îi treziseră interesul. Despre dragoste ştia numai ce se spunea în cântece, mai cu seamă în romanţele interpretate de Julito Jaramillo, al cărui glas de ecuadorian sărac lipit pământului răzbătea uneori dintr-un radio cu baterii, făcându-i pe ascultători să se cufunde în tristeţe. Din acele romanţe aflase că dragostea e ca o pişcătură de tăun invizibil, dar căutat de toţi.”

15. „— Cum sunt cărţile de dragoste?
— Păi, cum să fie? Istorisesc o poveste în care două fiinţe care se cunosc şi se iubesc luptă să învingă împreună piedicile care stau în calea fericirii lor.”

16. „Edmondo de Amicis şi al său Cuore îi umpluseră mai bine de jumătate din timpul petrecut în El Dorado. Şi iată cum stătuseră lucrurile: era vorba despre o carte care ţi se lipea de mână, iar ochii refuzau să se lase învinşi de oboseală numai pentru a continua să citească, dar ulciorul nu merge de multe ori la apă şi într-o după-amiază îşi spusese că atâta suferinţă nu se putea îndura şi că atâta răutate nu încăpea într-un singur trup. Trebuia să fii din cale-afară de ticălos ca să te amuzi făcându-l să sufere în halul ăla pe un băieţel amărât ca micuţul Lombardo şi în cele din urmă, după ce examinase toate cărţile din bibliotecă, găsise ce-şi dorea cu-adevărat. Mătăniile de Florence Barclay. Un roman care nu vorbea decât despre dragoste, dragoste şi iar dragoste. Personajele sufereau şi îşi împleteau atât de frumos fericirea cu caznele la care erau supuse, încât lupa i se aburea de lacrimi.”

17. „Acesta era singurul lui punct de reper din lumea întreagă şi, citind întâmplările petrecute în oraşe cu nume îndepărtate ca Praga sau Barcelona, i se părea că Ibarra, din pricina numelui pe care-l purta, nu era un oraş potrivit pentru marea dragoste.”

18. „Coloniştilor nu le plăcea carnea de maimuţă. Nu înţelegeau că această carne tare şi plină de zgârciuri avea mult mai multe proteine decât carnea de porc sau de vacă, umflată cu tone de iarbă, apă chioară şi care nu mirosea a nimic. Pe de altă parte, carnea de maimuţă trebuia mestecată mult şi bine, iar celor care nu aveau dinţi proprii le dădea senzaţia că mâncaseră enorm fără a-şi îngreuna inutil trupul.”

19. „Să săruţi cu patimă. Să săruţi. Tocmai îşi dăduse seama că el o făcuse de puţine ori şi numai cu nevasta lui, pentru că la shuari sărutatul era un obicei necunoscut.”

20. „Ştiţi ce fac shuarii când vor să intre pe teritoriul maimuţelor? Mai întâi leapădă orice fel de podoabe, nu iau cu ei nimic care să le trezească în vreun fel curiozitatea şi îşi camuflează macetele cu scoarţă de palmier ars. Gândiţi-vă. Străinii, cu aparatele lor de fotografiat, cu ceasurile lor, cu lanţurile lor de argint, cu cataramele lor, cu pumnalele lor suflate cu argint le-au făcut pe maimuţe să moară de curiozitate. Le cunosc teritoriul şi ştiu cum reacţionează. Vă pot spune că, dacă unul dintre musafiri uită un lucru cât de mic care să aţâţe curiozitatea unei maimuţe, iar aceasta coboară din copac ca să-l înhaţe, e mai bine să i-l dea fără să şovăie. Iar dacă, din contră, omul se împotriveşte, maimuţa începe să strige şi în numai câteva clipe vor cădea din cer sute, mii de drăcuşori păroşi şi înfuriaţi.”

21. „Pirana îşi face sălaş în apele liniştite şi adânci, niciodată în cele agitate. Sunt peşti greoi şi nu prind viteză decât atunci când le e foame sau când simt miros de sânge. Nu avusese niciodată probleme cu pirana. De la shuari învăţase că era de-ajuns să îşi ungă trupul cu lapte de arbore de cauciuc ca să-i pună pe fugă. Seva arborelui de cauciuc arde, înţeapă, poate să decojească pielea, dar mâncărimea dispare când te speli cu apă proaspătă şi rece, iar peştii pirana fug de îndată ce simt mirosul.”

22. „E un urs din acela care se hrăneşte numai cu miere. De ce nu vă uitaţi înainte de a trage cu jucăria aia blestemată? Aduce ghinion să omori un urs. Asta o ştie oricine, până şi cel mai prost dintre oameni. Nu există vietate mai inofensivă în toată pădurea tropicală.”

23. „— Sunt câteva cuvinte pe care nu le cunosc, îi atrase atenţia cel care vorbise mai devreme.
— Tu le-nţelegi pe toate? îl întrebă altul. Bătrânul începu atunci să le explice, în felul său, termenii necunoscuţi. După vreo câteva ceasuri în care făcuseră schimb de păreri, presărându-le cu anecdote picante, apucaseră să lămurească pe jumătate problema gondolierului, a gondolei şi a sărutului pătimaş. Dar le era cu neputinţă să priceapă taina unui oraş în care oamenii nu aveau nevoie de cizme pentru a ieşi la plimbare.
— Naiba ştie dacă nu cumva prin părţile alea nu plouă foarte mult.
— Sau dacă nu cumva sunt râuri care ies din matcă.
— Cred că cei de-acolo au parte de şi mai multă apă decât noi.
— Ia gândiţi-vă putin. Unul de pe-acolo merge şi el să bea câteva păhărele, îi vine la un moment dat să se uşureze şi, ieşind din casă, îi vede pe vecini privindu-l cu ochii holbaţi ca de peşte.”

24. „Hai să vedem, Antonio José Bolívar. Ce se-ntâmplă? Nu e prima oară când ai de-a face cu o fiară scoasă din minţi. Ce te nelinişteşte? Aşteptarea? Ai vrea s-o vezi chiar acum doborând uşa ca să se termine o dată pentru totdeauna? N-o să se-ntâmple una ca asta. Ştii bine că nici un animal nu e atât de prost încât să dea buzna într-un bârlog străin. Şi de ce eşti atât de sigur că fiara te caută tocmai pe tine? Nu te gândeşti că, prin toată iscusinţa de care-a dat dovadă, s-ar putea hotărî să-i atace pe ceilalţi din grup?”

25. „Topi câteva lumânări şi scufundă cartuşele în seu. Le scoase apoi, lăsând ceara lichidă să picure până când cartuşele rămaseră acoperite de un strat subţire. În felul ăsta rămâneau uscate oricât de mult ar fi plouat. Se unse pe frunte cu restul seului topit, acoperindu-şi mai ales sprâncenele cu un fel de cozoroc de ceară, pentru ca apa să nu-i stânjenească privirea dacă s-ar fi văzut nevoit să înfrunte fiara într-un luminiş.”

26. „Femela nu vâna. Tulpinile frânte chiar lângă urmele de labe contraziceau stilul de vânătoare al oricărei feline. Tigroaica dădea din coadă, frenetică până la nepăsare, stârnită de apropierea victimelor. Nu, nu vâna. Se mişca fiind încredinţată că se află în faţa unor specii mai puţin dotate.”

27. „Aici sunt. Eu sunt Antonio José Bolívar Proafio şi singurul lucru care îmi prisoseşte e răbdarea. Eşti un animal ciudat, nu încape nici o îndoială. Mă-ntreb dacă purtarea ta e inteligentă sau numai disperată. De ce nu-mi dai târcoale şi nu încerci să simulezi atacul? De ce nu mergi spre răsărit, pentru ca eu să te urmez? Te tot plimbi de la miazănoapte la miazăzi, faci cale-ntoarsă la apus şi o iei de la capăt. Mă crezi chiar atât de prost? Îmi aţii calea spre râu. Asta e planul tău. Vrei să mă vezi fugind în pădure şi să mă urmăreşti. Nu sunt chiar atât de nătărău, draga mea. Iar tu nu eşti chiar aşa de inteligentă pe cât credeam.”

28. „Îl împinse cu labele dinainte, iar bătrânul se rostogoli pe povârniş în jos. Ameţit, se ridică, apucă maceta cu amândouă mâinile şi aşteptă atacul final. Sus, pe marginea povârnişului, tigroaica dădea din coadă frenetic. Urechile ei mici fremătau, captând toate zgomotele pădurii, însă nu ataca. Surprins, bătrânul se duse încet şi îşi recuperă puşca.
— De ce nu ataci? Ce joc mai e şi ăsta?
Armă puşca şi ochi. De la distanţa aceea nu putea da greş. Tigroaica nu-l slăbea din ochi. Deodată, trase un răget trist şi obosit şi se întinse pe labe. Răspunsul abia auzit al masculului răsună de foarte aproape şi nu îi fu greu să-l găsească. Era mai mic decât femela şi se întinsese la adăpostul unui copac uscat. Pielea i se lipise de oase şi o coapsă îi fusese sfârtecată de alice. Abia respira şi se vedea că agonia era îngrozitor de dureroasă.
— Asta voiai? Să-l împuşc pentru a-i curma suferinţa? strigă bătrânul către tigroaică, iar ea se ascunse printre plante.
Se apropie de masculul rănit şi îl lovi uşor cu palma peste cap. Animalul deschise cu greu pleoapele şi, examinând cu grijă rana, bătrânul văzu că începuseră să îl mănânce furnicile.”

29. „Bătrânul înţelese că animalul era înnebunit. Urina pe el. Îl însemna ca pe o pradă, socotindu-l mort înainte de a-l înfrunta.”

30. „— Sunt aici. Hai să isprăvim odată jocul ăsta blestemat. Se auzi strigând cu glas străin, fără să fie sigur dacă vorbise în limba shuarilor sau în castiliană, o văzu alergând pe plajă ca o săgeată vărgată, fără să-i pese de laba rănită. Bătrânul se propti bine pe picioare, iar tigroaica, aflată acum la vreo cinci metri depărtare de el, se năpusti într-un salt uriaş asupră-i, arătându-şi ghearele şi colţii. O forţă necunoscută îi porunci să aştepte clipa în care fiara se afla în aer. Atunci apăsă pe trăgaci şi tigroaica se opri în văzduh, cu trupul frânt, prăbuşindu-se mai apoi, cu pieptul sfârtecat de cele două focuri de alice.”

31. „Era mai mare decât crezuse când o văzuse prima oară. Zveltă şi sprintenă, era un animal mândru, splendid, o capodoperă a cărei negrăită frumuseţe nu putea fi nici măcar gândită. Bătrânul o mângâie, uitând de durerea provocată de piciorul rănit, şi plânse ruşinat, simţindu-se nevrednic, înjosit şi nicidecum biruitor în această luptă.”

32. „Imediat după aceea azvârli mânios puşca şi o văzu scufundându-se în râu, cu umilinţă. Bestie de metal care înfricoşează toate vieţuitoarele. Antonio José Bolívar Proafio îşi scoase placa dentară, o înveli în batistă şi, fără a-nceta să-l blesteme pe străinul din pricina căruia începuse tragedia, pe primar, pe căutătorii de aur, pe toţi cei care batjocoreau neprihănirea Amazoniei, reteză dintr-o singură lovitură de macetă o creangă groasă şi, sprijinindu-se în ea, purcese la drum către El Idilio, către coliba lui, în căutarea romanelor ce vorbeau despre dragoste în cuvinte atât de frumoase, care uneori îl ajutau să uite cruzimea oamenilor.”