{RO} La Medeleni – Ionel Teodoreanu

1. “Pe-alocuri s-alungau atîția maci, de parcă toate pozele Scufiței Roșii din cărțile de basme porniseră însuflețite, lăsînd albe paginile, rumenind cîmpiile…”

2. “Odată se mîniase pe mama lui, fiindcă-l luase de urechi și-l pusese la colț. Închizînd ochii Dănuț o omorîse… suferise… și, grăbit, o înviase la loc, căci dacă murea mama cine l-ar fi iertat!”

3. ” – Fetele nu fac armată. Eu îs fată… să spuie papa… Și-n afară de asta, japonezii tăi au avut noroc, da-s niște fricoși.
– Minți!
– Mint? Atunci de ce-s galbeni?
– Cum de ce? Fiindcă-s galbeni; așa-s japonezii.
– Să-ți spun eu: is galbeni de frică. Toți au gălbenare! țipase Olguța pentru urechile întregii Japonii…”

4. “Măi, fimee, măi, păcat că nu faci tu pînză cu limba aiasta… că multî ai mai face!”

5. “Draga mea, cadoul fără enigmă e ca o cucoană cinstită: nu interesează!”

6. “Cînd vorbele amuțesc, gîndurile încep să vorbească singure, iute, ciudat…”

7. “Nu mai pot! gemu Olguța, combativă. M-am umflat. Mamă dragă fă-mi și mie o cafea.
– Ia mă rog!
– Te rog, mamă!
– Cafeaua nu-i pentru copii.
– De ce? – Fiindcă enervează.
– Atunci tu de ce bei?
– …Fiindcă ajută digestia.
– Și eu n-am digestie?
– Ai și fără cafea.
– Și tu ai nervi și fără cafea, mamă dragă, șopti galeș Olguța.
– Olguța, nu te obrăznici!”

8. “Și să știi, Alice – ți-o spune o experiență – adevărată dragoste pentru mamele lor au numai copiii crescuți în viață, nu cei crescuți în ietacul mamei. Odraslele din ietacul mamei știu să-i canonească bătrînețele, cu nenorocirile lor futile. Ceilalți știu să prețuiască și delicateța și jertfele secrete ale celei care i-a crescut, fiindcă la tot pasul s-au lovit de viața care, cum știi, nu-și pierde vremea cu solicitudini și amabilități materne…”

9. “Fiecare om trebuie să știe să înjure în limba lui – fără dicționar – trebuie să poată rîde, plînge și iubi la fel. Cînd n-ai amintiri din copilărie, în limba ta națională, ci într-o limbă învățată cu dascăli, vei fi o corcitură lamentabilă, cum avem atîtea.”

10. “Bieții băieți! Trebuie să fii femeie ca să bage de seamă lumea că ai păr frumos!”

11. “…Cînd ești trist de tot, îți vine să dormi. Îți vine să-ți culci capul pe genunchii altcuiva care te iubește, sau, dacă ești singur și n-ai pe nimeni, să ți-l culci pe palmele tale… Da. Îți vine să dormi cînd ești trist. Și să uiți… Dar cînd te deștepți? Iar ești trist și nu mai poți s-adormi din nou!…”

12. “- Păcat că nu ești tu mic, papa. Ne-am fi jucat împreună! Eu aș fi vrut să fim frați.”

13. “Cînd te alungă o spaimă din urmă și nu poți fugi, drumul îți înnădușă pieptul și-ți lovește inima, ca un coșmar.”

14. “Asta-i deosebirea între optsprezece și patruzeci și cinci de ani… Cînd încep insomniile gratuite, regreți și durerile, și somnul tinereții… Dar experiența moșnegilor e jignitoare pentru cei tineri: și aveți dreptate.”

15. “Dănuț nu scria versuri decît în franțuzește, limba lecturilor. Era singura mustrare pe care i-o făcea Mircea. Dănuț răspundea categoric:
– Cum aș putea iubi, suferi și cînta cu vorbele pe care le aud la școală, pe stradă, în prăvălii, cu vorbele de toate zilele? “Limba maternă”? O respect și o iubesc ca pe o mamă; dar limba versurilor trebuie s-o iubești altfel… Cu limba franceză n-am trăit în casă de mic copil, nu m-am jucat cu ea, n-am mîncat la masă cu ea… E o fată frumoasă pe care am întîlnit-o uneori numai; am văzut-o în cărțile cu versuri, cum ai vedea o fată la teatru în lojă, la geamul unei case necunoscute, trecînd în goană într-o trăsură… Limba românească trăiește cu mine în casă din copilărie, o văd zilnic, limba franceză e într-o casă străină, e frumoasă și enigmatică… – Bine, dar n-o cunoști de ajuns, replica Mircea. E o limbă livrescă pentru tine, n-ai amintiri în ea… – Tocmai de asta o iubesc. Oamenii de care te leagă amintiri comune sînt părinții, frații, prietenii din copilărie… Dar o fată pe care o iubești cînd ai văzut-o întîia oară? Ce amintiri te leagă de ea? O iubești, tocmai fiindcă n-o cunoști. Fără enigmă, fără necunoscut, nu este dragoste. Dragostea e nostalgia de ceva necunoscut în care presimți frumuseță… Și o limbă care ți-e prea familiară nu mai are enigma de care are nevoie poezia, fără de care poezia e un simulacru.”

16. “Ascultă, Benjaminule, un aforism: numai oamenii glumeți vorbesc serios. De asta-mi place mie Caragiale, și ție nu.”

17. “Asta-i o scuzabilă manie a mea, pe care o are și respectabilul savant N. Iorga: jonglăm cu parantezele, el în public, eu în patru ochi.”

18. “Ce-i moda asta la moldoveni să ponegrească Bucureștiul? Că-i conrupt, că-i vulgar, că-i murdar, că n-are stil, că-i mahalaua Parisului etc. Cuax? Cu Bucureștiul e ca și cu piesele frivole ale teatrelor de vară. Toți îl critică și toți îl frecventează, făcînd chiar sacrificii pentru aceasta. Mie-mi place Bucureștiul. E un oraș care cîntă – cam tare, cam fals – dar cîntă. Vibrează. E viu. Mă simt bine dispusă aici, am poftă de mîncare și nu mă simt exilată pe Calea Victoriei, pe care de altfel n-am văzut-o decît în treacăt, venind de la gară – dar mai exagerez și eu puțin!”

19. “Niciodată nu călătorise singur. Era stăpîn pe bagajele, banii și trupul lui. Nici părinți, nici profesori, nici camarazi, nici cunoscuți, nici uniformă. Senzații de anonimat și emancipare.”

20. “E așa de interesant să privești gesturile cuiva care se crede singur! Mai ales al unei femei!”

21. “Cînd dormi, locuiești în pat și în tine, nu în odaie.”

22. “Un om e trist un ceas, o zi: în al doilea ceas sau a doua zi, prelungirea tristeții e un efort: ipocrizie. O tristeță poate să aibă o mai mare lungime de undă, dar nu e permanent vizibilă, nici permanent simțită. Alte sentimente, alte dispoziții o interceptează, o acopăr; răsare iar, mai departe, aceeași tristeță, dar alte priveliști au ascuns vremelnic curgerea ei permanentă…”

23. “Mîna unui bărbat pentru o femeie e întîia fereastră deschisă asupra calității ritmului de care e capabil în dragoste și asupra duratei lui. Sînt mîni brutale și urgente cum sînt cucoșii. Altele grase, cu degete apoase și umflate: acelea dorm oricînd, sau, mai exact, adorm mereu. Altele-s veșnic nădușite, cleioase, făcute mai degrabă să ție locul hîrtiei de prins muște. Altele, discursive, secundează onorabil vorba, chiar pasionată, dar restul nu. Altele, bădărane, ar prinde bătături oricînd: și cînd fac dragoste, ară și prășesc. Altele, păroase – cunoști falsa virilitate a părului – indispun ca un obraz neras. Altele sînt prea specializate, prea unilaterale: știu să gesticuleze, dar nu mai știu să alinte. Sînt deplasate.”

24. “Femeile, bunul meu Pașa, au în mișcările conștiinței ceea ce s-ar putea numi «coada ochiului». Cu coada ochiului fiziologic, surprinzi ceea ce lumea crede că-ți scapă: un zîmbet depreciator, un gest schițat, un semn fugar, o mimică destinată altuia, în care ești comentat pe la spate. Această «coada ochiului» a conștiinței feminine zărește totodată apropierea dragostei pe care bărbații – mai simpli din acest punct de vedere – n-o văd decît atunci cînd le sare-n ochi, și încă!”

25. “O femeie, bunule Pașa, cînd trimite o fotografie de-a ei cuiva pe care-l dorește, cuiva de care vrea să fie dorită, mai adaugă o floare, o șuviță de păr, ceva, în sfîrșit, care să dea parfumul realității cartonului mort. Sau măcar sărută fotografia pe care o trimite. N-ai grijă! Cînd o sărută, are grija să anunțe aceasta pe dosul fotografiei. Femeile nu cunosc nici voluptatea invizibilului, nici a anonimatului, mai ales în dragoste.”

26. “Uneori, excesul de viață obosește: ai vrea să fii bolnav ca să te odihnești în pat. Din aceeași pricină, marii bogătași doresc “momente” de sărăcie, ca un ceai de tei după multă cafea neagră; inteligențele în veșnic neastîmpăr, acalmia tonifiantă a prostiei; scriitorii prea glorioși, antractele uitării; femeile cu prea mult succes, viligiatura singurătății; și talentele tinere, măcinate de tumultul permanent și anarhic al sufletului, lecturi plate, care tîmpesc și distrează dînd sufletului fizionomia rubicondă și beată a bucătăreselor din galeria la cinematograf.”

27. “Dragostea pătrunde numai în sufletele care au o mișcare centripetă, numai atunci sufletul o absoarbe, dimpreună cu sufletul celui iubit.”

28. “Cu unele fete, lupta corp la corp e o trîntă erotică: un dans modern, cu pași mai aritmici, mai variați, mai violenți și mai caști; căci ritmul lasciv al trupurilor alăturate și atente – sau beate – oricît de sprințar și de săltăreț ar fi dansul, duce pînă departe curba erotică, pe cîtă vreme trînta, oricît de strîns înlănțuite ar fi trupurile tinere, tocmai fiindcă sînt tinere și uituce, devine pînă la sfîrșit luptă curata, fără de nici un alt scop, din ce în ce mai sinceră, mai animalică.”

29. “Puterea unui bărbat niciodată nu-i deplină cînd luptă cu o femeie. Fără să vrea, e amuzat de rezistența ființei mai slabe, și fără să știe, ocrotește, îngăduie temeritățile celuilalt trup. Femeia luptă ambițioasă să-și valorifice puterea – o nouă cochetărie, cu o armă luată din mînile bărbatului.”

30. “Cînd te-ai deprins cu ea, plictiseala devine un fel de distracție comodă, cum e somnul pentru cei care nu-și pot plăti alte distracții.”

31. “Oamenii care sforăie sînt parcă mai puțin desprinși din viață, participă încă la ea prin gălăgia somnului lor. Cînd îi trezești brusc, cu gura deschisă în care sforăiala s-a oprit, întreabă: “Ha?” Dar un om cufundat în somn tăcut, dacă-l deștepți brusc, lesne țipă: “Aii!” Sau: “Ce-i? Ce?””

32. “Căci orice om – femeile mai ales – în fața cadourilor devine copil, și copiii, cu mintea prea mobilă, uită ușor necazurile subt impresia unei plăcute surprize.”

33. “Mi-e frică să nu sufere, Monica. Sînt îngrozitoare suferințele acelea care rîd mult! Suferința lor nu se refugiază în mușchii feții, nici în glandele lacrimale, ci cade în adîncimile sufletului. Nu știu nici să plîngă, nici să se zbată. Tac și sufăr, pironiți de același tăiuș, din ce în ce mai profund, pînă în cele mai lăuntrice țesuturi sufletești.”

34. “Cele mai frumoase zile de primăvară nu le aduce april, firească lună de primăvară, ci uneori numai octombrie, gravă lună a toamnei.”

35. “Vroia să debuteze în literatură cu un roman al cărui personaj principal să fie copilăria. În acel roman să răstoarne tot conținutul “turbincei lui Ivan”. Dorea să-l construiască pe două planuri: unul, cel dintîi, de realitate direct și concret prezentată; al doilea, presimțit mai mult, de lirism înnăbușit, care să dea lectorului, în timp ce urmărește acțiunea primului plan, impresia de muzică în vis.”

36. “Realitatea există pentru copii mai violent decît pentru omul matur, blazat de ea. Copilul n-o evită, o înfruntă mereu. Omul matur cearcă s-o uite, să scape de ea, copilul o caută, o caută și în povești. Dar realitatea conține, pentru copii, miracolul inexistent pentru omul matur.”

37. “Copiii nu sînt nici nebuni, nici îngrijorați de echilibrul minții lor, nici idolatri. Sînt fiii omului matur, carne din carnea lui, dar omul matur nu mai e copil, și ei sînt. Lucizi, înregistrează realitatea așa de clar și de amănunțit că dacă n-ar fi distrați și uituci – copii – ar fi cei mai acerbi filozofi. Nebunii cred toate miracolele posibile, și poeții le văd aievea, deși nu-s. Și mai au copiii ceea ce numai adevărații poeți ai lumii au în rarele clipe cînd sînt: mirarea. Dar copiii o au mereu; inconștienți de valoarea ei și dezinteresați, o trăiesc, n-o exploatează.”

38. “Dănuț se îndoia dacă o va putea realiza pe Olguța.
– Olguța, în scris, va fi neverosimilă. Cînd eram copil nu mi-o puteam închipui dormind pe Olguța. Era într-o continuă efervescență. Avea ceva frenetic. Ea ducea toată casa. Pe mine mă prostea după cîteva clipe de emulațiune, care mă consumau. Cred că-i imposibil s-o redau pe Olguța. Și decît s-o falsific, decît să-i încetinesc ritmul, prefer să renunț la ea. Mircea susținea că în romanul lui Dănuț, Olguța va fi un suveran ordonator al întregei atmosfere. Ca soarele, ea va da umbrele și luminele romanului. Fără de ea, moș Gheorghe va fi un personaj inutil și convențional. Fără de ea, Monica nu va mai fi Monica. În sfîrșit, fără de Olguța, Buftea va părea energic și odios tiran al Monicăi. Mircea vedea în Olguța însăși inima romanului… – …Înțelegi, Dan, romanul tău nu va avea și nu trebuie să aibă acțiune. Dar lipsa acțiunii distruge un roman, face din el o grupare de fragmente statice. Ori, lipsa acestei acțiuni va fi înlocuită strălucit prin desfășurarea temperamentului Olguței. În peisajul Medelenilor, Olguța va fi apa curgătoare…
– Da, Mircea, ai dreptate, dar viteza sufletească a Olguței n-o am. Aș putea deveni Olguța într-o pagină, dar într-un roman întreg nu cred. Ca să descriu o succesiune de gesturi de-ale Olguței, trebuie să beau cîteva cafele negre. Să-mi zbîrnîie sîngele. Să-mi fie gîndul neprevăzut și vivace ca un zbor de rîndunică. Olguța cere o tensiune prea mare ca s-o poți plagia sau reconstitui… Aș prefera s-o trimit la Slănic în timpul romanului și să vorbesc uneori despre ea, fără s-o introduc direct în acțiune. Sau să fi murit Olguța și să-și amintească Buftea despre ea, sau să istorisească năzdrăvănii de-ale ei moș Gheorghe.
– Dacă moare Olguța, mor și Medelenii…
– Impresia ta.
– Convingerea mea, și ți-am explicat și rațiunea ei. Olguța, numai, va da romanului energia realității. Fără de Olguța romanul tău e o poezie în proză, o altă Troiță, mai mare ca dimensiuni.
– Nu, Mircea… Și de altfel ți-am mai spus că Olguța într-un roman ar părea neverosimilă, ar fi chiar. Ar da o impresie de încordare obositoare pentru lector, ar părea antipatic precoce – și asta ar distruge atmosfera de copilărie normală, pe care vreau s-o realizez.”

39. “Unii oameni trăiesc în pat. Deopotrivă pentru somn și lenevirea trează, patul îi cheamă cînd iubesc, cînd cetesc, cînd visează. Viața lor e un lent și cotidian înec în pat.”

40. “Cele mai mari iubiri au clipe, ore și zile moarte – au osteneli, au saț trecător, au reculegeri în singurătate, au discontinuități, intermitențe; au, într-un cuvînt, ca și pămîntul, anotimpuri care, după exuberanțe în afară, poruncesc tăceri și înviorări subterane.”

41. “De ce se înscrisese Dănuț la Facultatea de Drept? Fiindcă orice om tînăr, care nu-și simte nici o vocațiune profesională, dar trebuie să facă ceva, se înscrie la Drept, această facultate fiind pentru tineret o adevărată răspîntie de nehotărîri. De ce devenise avocat? Fiindcă orișice licențiat în drept, care nu se sinucide, nici nu intră în sicriul de lux al robei judecătorești, se înscrie în barou.”

42. “Recunoștința e pură și ușurătoare pentru suflet numai atunci cînd se naște de la sine, ca un parfum involuntar al conștiinței libere.”

43. “În fața oglinzii femeile, măgulite de icoana lor, întotdeauna simt acuta nevoie a admirației bărbătești, nevoia de-a se valorifica în ochii virili: nutritiva oglindă. O imagină satisfăcătoare, în singurătate, pentru femeia dublată în oglindă, înseamnă mai ales o părere de rău, un regret, traduse printr-un oftat, printr-o privire visătoare. Ar dori ca oglinda să devie subit fereastră, vitrină sau scenă.”

44. “sufletul, cînd e mare și tînăr, nu acceptă ușor regimul impus de voință.”

45. “Nu ești intelectual fiindcă trăiești într-o bibliotecă, după cum șoarecii bibliotecilor și păianjenii lor nu sînt intelectuali, ci pur și simplu șoareci și păianjeni. Nici omul care doarme într-o bibliotecă, nu e prin aceasta intelectual, căci somnul nu e susceptibil de astfel de denumiri. Un oraș nu e intelectual prin numărul clădirilor culturale unde învățăceii tineri deprind să ție condeiul și să deschidă gura, ci prin e personalități care cu înălțimea lor meditativă și dominatoare, împrăștie ca o aromă, pînă departe, și duhul orașului în care s-au format.”

46. “Pe lumea cealaltă – să zicem – cei care-au trăit se vor duce în rai; cei care-au scris, în infern. Infernul, domnule Deleanu, n-are miros de pucioasă și piatră arsă; are miros de cerneală și creion. E o foaie de hîrtie plană, cît planeta Venus, pe care scriitorii au devenit instrumente de scris. Asta-i tortura! În vecii vecilor vor scrie fără odihnă… Dar, oricum, parcă tot e mai plăcut decît s-asculți în paradis predicele sau anecdotele cutărui om politic, să fii în manuscrisul gheenei ordonanța penei lui Voltaire…”

47. “Toți oamenii care privesc copiii și vrăbiile, fără să cetească jurnale și fără să-și mănînce unghiile, sînt oameni de treabă.”

48. “Primăvara e un miracol, dar periodicitatea lui anuală și literatura au făcut din primăvară un fapt divers, subordonat vieții sociale. Dacă o dată cu primul zarzăr înflorit într-un oraș, în aceeași zi, se va sinucide un mare bancher pe pragul falimentului, ediția specială a ziarelor locale nu va anunța înflorirea zarzărului, ci moartea senzațională a bancherului. Și de asemenea, cetățenii vor discuta decesul omului finanței nu zîmbetul pomului primăverii. De altfel nici un ziar din România și Europa n-a anunțat vreodată înflorirea întîiului pom al primăverii. Doar în Japonia, înflorirea cireșilor în fiecare an e o sărbătoare tot atît de profund zîmbitoare, cum pentru creștinătate a fost o singură dată nașterea în ieslele Bețleemului a copilului Isus. Dar dacă primăvara, în loc să vie în fiecare an, ar veni la cincizeci de ani o dată, întîiul zarzăr înflorit ar face să plîngă în zîmbet ochii tuturor bătrînilor lumii și să rîdă cu alte stele ochii a zeci de generații tinere care văd întîia oară povestea spusă de bătrîni, pe care cine știe dacă vor mai revedea-o.”

49. “Sînt întrebări la care nu răspunzi decît zîmbind.”

50. “Nici ochii, nici mînile, nu mai întîlneau nimic. Era singur ca după o lectură tragică. În viață! Exilat din trecut, din tinereță, ca dintr-o carte cetită, după cuvîntul: fine.”