{RO} Copilul-umbra – P.F. Thomese

1. „Dar, e totuna. A vrea sa-ndrepti ceva pentru ca e prea tarziu. Delimitare, ingradire, control: terta mica a neputintei.”

2. „Fericirea e acel ceva pe care incepi sa-l numesti abia atunci cand nu-l mai poti gasi. Freamat inabusit de bumbac, lumina zilei, difuza.”

3. „Unei femei care îşi îngroapă soţul i se spune văduvă, unui bărbat rămas fără soţie, văduv. Un copil fără părinţi e orfan. Dar cum se numesc tatăl şi mama unui copil care a murit?”

4. „De cate ori nu te intalnesti cu moartea fara sa o vezi? De cate ori nu esti aslvat fara sa iti dai seama?”

5. „Indragostirea e o stare care preceda identitatea. Asa cum fata de tine insuti n-ai nevoie sa porti vreun nume (doar „stii” cine esti), nici fiinta iubita n-are nevoie de nume. Un nume ar ingradi-o inutil, un singur nume e pur si simplu prea putin pentru ea. Dorinta se desfata mai degeaba cu alinturi, cu experiente sonore pe care le schimba de indata ce nu-i mai sunt pe plac.”

6. „Viata noastra sta inchisa asemeni unei carti din care am citit o vreme. Acum, cand vrem sa o deschidem din nou, nu mai gasim pagina la care eram. Incercam sa citim la intamplare un pasaj, dar nu, nu recunoastem nimic, de parca am fi nimerit intr-unul din acele romane rusesti, in care personajelor li se tot schimba numele. Complicatele peripetii nu ne spun nimic, nu, sigur n-am ajuns acolo. Dar nici daca rasfoim cartea in sens invers n-ajungem intr-un punct in care sa putem spune: da, suna cunoscut.

Poate ca nu asta e cartea noastra, trebuie mai intai sa ne amintim ce citiseram de fapt.

Sau nu facem, oare, decat sa privim cartea cu alti ochi, astfel incat povestea ni se pare neverosimila?”

7. „Contextele sau presupusele relatii dintre lucruri te impiedica deseori sa vezi lucrurile insesi. Le cunosti doar intr-o anumita privinta. Asa cum nu stii de unde sa iei un chip odata intalnit pe strada, chiar daca esti convins ca-l cunosti. Dar iti lipseste configuratia potrivita, iti lipseste biroul caruia acest cap ii servea drept ornament, tejgheaua, ghiseul, cafeneaua.”

8. „Se spune ca timpul vindeca. Mai corect ar fi insa: timpul repeta. E un exercitiu de repetare. Repeti unul si acelasi lucru pana cand, in cele din urma, uiti cum a fost la inceput.

De aceea n-a avut voie Orfeu sa priveasca in urma. Vazand-o iarasi, a supus-o repetarii. Si astfel a suprimat-o.”

9. „ Lumea noastra a devenit o lume launtrica. Pastram acolo ceea ce afara si-a pierdut dreptul la viata. Tot mai mult din ce cautam nu mai poate fi regasit si recuperat decat in gandurile noastre, nu in lumea dimprejur.”

10. „Ttraiesti intr-un univers pornografic in care altii au nascocit dinainte ceea ce crezi ca e viata ta. Nu esti niciodata primul si singurul. Totul e deja facut, deja vazut, deja trait.”

11. „In re-inceput. Sa reinventez viata. Sa-ncerc sa prind din nou intr-o retea de sensuri experientele care-mi aluneca mereu printre degete. Sa impletesc lucrurile intre ele pana ce vor alcatui o retea, o configuratie.”

12. „Ceilalti se intereseaza mereu de sentimentele noastre, noi insa n-avem nimic de aratat. Nu gasim decat cuvinte pe care nu vrem sa le rostim. Au gustul gurii altcuiva. Cu cat se vorbeste mai mult, cu atat sporesc si neintelegerile. Nu mai putem iesi din ele, suntem captivi, cuvintele mincinoase ne sufoca.”

13. „Focul care a mistuit trupul marunt, abandonat pe drum, continua sa arda in mine. Mocneste in fundul ochilor mei. Ma cred nemuritor, caci abia am murit si totusi sunt nemuritor. Acum, ca mi-a fost luat ce aveam mai scump pe lume, sunt invulnerabil. Pumnii mi-au amortit.”

14. „Nici nu plecase bine tata (într-un fel, era mai mult viu decât mort), şi am simţit că trebuia să îi devin locţiitor – în eventualitatea că moartea lui s-ar fi dovedit temporară şi ar fi trebuit să-l pun la curent cu cele întâmplate în lipsa lui.

Au fost zile de o rară intensitate, căci trebuia să privesc pentru doi. Era ca şi cum aş fi încercat să păstrez lumea intactă în locul tatei. Dacă nu mă uitam bine, s-ar fi năruit totul. Erau multe lucruri ce-şi doreau dreptul la existentă doar privirii lui şi care deci ar fi pierit în lipsa acesteia. Era de datoria mea să privesc aşa cum ar fi privit el, să văd ceea ce ar fi văzut el. Atunci, am constatat că un mort vede mai mult decât ne dăm noi seama. El ştie foarte bine ce anume a încetat să existe, cunoaşte fiecare drum disparut.

Dar, într-o clipă de neatenţie, l-am pierdut. La fel cum, brusc, nu mai vezi liniile care alcătuiseră din câteva fisuri, în zid sau pe tavan, o figură geometrică, aşa am pierdut şi eu privirea tatei, iar ochii mei nu l-au mai găsit nicăieri.”

15. „E greu sa-ti reprezinti pe cineva fara corp, drept care, pentru mai multa siguranta, pastrezi in amintire corpul celui decedat. Esti constient insa ca n-ai sa-l mai vezi niciodata asa. O demonstreaza chimia. Nehotarat, incepi sa te gandesti la un zeu, caci, dupa cum se stie, forma zeului nu urmeaza niste reguli fixe.”

16. „Trebuie sa fi citit, sa fi auzit, sa fi vazut si eu multe povesti de felul acesteia, dar pe atunci nu eram tata. Eram altcineva atunci. (Cineva care iubea extremele fara sa fi simtit vreodata pe pielea lui ca nu exista cale de intoarcere odata ce ai ajuns la limita. Care – visand la extreme din adapostul unui centru sigur si confortabil – credea ca realitatea nu valoreaza nimic in mainile oamenilor obisnuiti, ca ea are nevoie de stilul unor scriitori extremisti pentru a fi investita cu sens. Ca, in fond, atingerea extremei e o chestiune de stil.)”

17. „Daca mai exista undeva, e in cuvintele pe care le astept noaptea. Mi se mai intampla sa o simt uneori, dar din ce in ce mai rar, caci bratele, mainile, pielea mi se dezobisnuiesc de ea pe zi ce trece.”

18. „Fiecare cuvant da glas unei absente, fiecare cuvant anunta o pierdere. A sti ceva inseamna a sti ca e pierdut. Spun ceva, dar nu mai e nimic. Unde exista limba, insufiecienta e verificata. Abia cand un lucru dispare gasesti cuvinte pentru el. Si astfel, fiecare cuvant devine un epilog, fiecare propozitie, un epitaf.”

19. „Realitatea moare neintrerupt si numai cuvintele invie din morti.”

20. „Ca sa poti trai trebuie sa te temi de moarte, trebuie sa ai ceva de pierdut.”

21. „Amintirii ii trebuie cuvinte mereu noi – o clipa uitasem asta – ea trebuie sa ramana in miscare. Sa nu incremeneasca, fara fotografii, please! O amintire are nevoie de spatiu pentru a nu inceta sa apara. Trebuie sa se ascunda in locuri in care nici o privire nu patrunde. In cuvinte in care nimeni n-o asteapta.

O amintire nu strafulgera decat o singura data in memorie. Blitz! Apoi incremeneste in fotografia unei eternitati fictive. Caci „acelasi” n-a existat niciodata. Si nici „atunci”. Inventii pentru siguranta noastra. In realitate, cel care isi aminteste se indeparteaza tot mai mult de mortii lui, mergand in directia propriei morti. Aceasta deplasare e chiar viata. Ceva nu traieste decat atunci cand e pe punctul de a muri.”

Recenzie Copilul-umbra